ATENŢIE LA PRAGURI!

Spaţiul satului vechi românesc era perceput din punct de vedere simbolic ca un miez îmbrăcat în învelişuri succesive, despărţite între ele de praguri şi treceri care obligau la o parcurgere periculoasă şi, de aceea, atentă. Miezul tare al satului era considerat a fi biserica, iar cel al al casei focul vetrei. Ritmurile impuse de circulaţia în jurul acestor centre marcau – după caz – forţa simbolică a spaţiului dinaintea sau din spatele unui prag, de deasupra sau de dedesubtul lui. Cunoaşterea şi respectarea gesturilor sau comportamentelor rito-magice de folosire a spaţiului erau cu atât mai necesare, cu cât individul era mai fragil sau chiar într-o stare-limită. Femeia însărcinată sau lăuza, pruncul abia venit pe lume, bolnav sau în pericol de moarte erau consideraţi printre cei mai supuşi atacului duhurilor rele, nevăzute, dar prin aceasta nu mai puţin reale.

(…)

Acest articol a apărut în numărul din ianuarie 2013 (550). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

Acest articol a fost publicat în Articole apărute în reviste. Salvează legătura permanentă.