Întemeiată ca stat de sine stătător la 1359, Moldova ajunge, în câteva decenii, la hotarele ei fireşti – Nistru spre răsărit, Dunăre şi Marea Neagră, la sud. „Marele singur stăpânitorul domn Io Roman, voievod al Ţării Moldovei de la munţi şi până la ţărmul mării“ – citim într-un hrisov din 30 martie 1392.
Expansiunea Imperiului Otoman la Dunăre aduce şi o amputare în sud-est a teritoriului Moldovei, odată în 1484, când Chilia şi Cetatea Albă sunt ocupate de armatele otomane, şi a doua oară în 1538, când Tighina şi întreg Bugeacul sunt anexate la imperiu.
Dar tradiţia se menţine statornică. În diploma imperială dată de ţarul Petru cel Mare domnului Moldovei Dimitrie Cantemir la Luţk, la 13/24 aprilie 1711, sunt explicit arătate hotarele Moldovei, din Transilvania şi Ţara Românească până la Nistru (inclusiv Tighina şi Bugeacul).
Prima împărţire a Poloniei între Prusia, Austria şi Rusia (1772) a adus şi o amputare majoră a teritoriului Moldovei: partea de nord, denumită ad-hoc Bucovina (10.441 km²), este cedată de Poarta Otomană Austriei (Convenţia din 26 aprilie/7 mai 1775). A doua împărţire a Moldovei are loc prin pacea de la Bucureşti (28 mai 1812), când tot teritoriul dintre Prut şi Nistru până la Dunăre – numit atunci Basarabia – este anexat de Imperiul Rus (44.500 km²).
