CULTURA NAŢIONALĂ ŞI SPECIFICUL NAŢIONAL

Pe vremuri, la noi – nu mă gândesc la perioada comunistă – se vorbea despre cultura naţională şi despre specificul naţional cu mare seriozitate şi cu multă responsabilitate. În multe ţări, din preajma noastră sau de mai departe, se întâmplă acest lucru şi acum. Îmi amintesc cât de serioase erau dezbaterile dintr-o ţară vecină cu România, cu puţin înainte de 2004, despre modalităţile de păstrare a identităţii culturale naţionale după integrarea acelei ţări în Uniunea Europeană. Nimeni nu punea în discuţie nevoia păstrării identităţii, a specificului naţional unitar, ci doar modalităţile cele mai potrivite pentru îndeplinirea scopului, pentru evitarea topirii unei culturi, exprimate într-o limbă mai puţin vorbită, în malaxorul globalizării.

La disciplina şcolară „Limba şi literatura română“ – botezată mai nou, ca să sune cât mai neutru şi impersonal, „Limbă şi comunicare“ – am învăţat de la dascălii mei braşoveni că nu există scriitori cu-adevărat universali care să nu fi exprimat un anumit specific local, mai ales naţional. Astfel, dacă Dante reflectă lumea italiană de la 1300, cu problemele sale, Cervantes o prezintă pe cea hispanică, Shakespeare pe cea engleză, Goethe pe cea germană, Sienkiewicz pe cea poloneză etc. Exprimând locuri, timpuri şi comunităţi bine precizate, dar făcând-o cu forţa unor talente neobişnuite, toţi aceştia au ajuns să fie percepuţi în chip universal. Noi ne ferim azi să mai vorbim despre aceste lucruri, ca şi cum ar fi de rău augur.

Acest articol a apărut în numărul din September 2013.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.