DESTINE DRAMATICE ÎN FAMILIA BRÂNCOVENILOR

Istoria noastră medievală şi modernă este plină de drame care au lovit cu precădere familiile boiereşti, clasa politică prin excelenţă şi singura despre care avem informaţii mai precise. În vâltoarea luptelor politice, unele clanuri au pierdut câte doi, trei şi chiar mai mulţi membri acuzaţi de trădare („hiclenie“), care au sfârşit sub securea călăului, aşa cum o cerea statutul lor privilegiat. Un înalt demnitar ungur din secolul al XVI-lea, Antonio Verancsics (1504-1573), scria, cândva după 1549, următoarele: „Şi tot neamul acestor voevozi, mai ales din Ţara Românească, se ţine veşnic de vărsări de sânge şi de fapte crude. Căci atunci când unul dintre ei a ajuns în culmea puterii, ceilalţi care au vreo legătură cu el, fie de frate sau de alt grad de rudenie – căci numai doar părinţii îşi cruţă fiii, şi fiii pe părinţi –, fug până la ultimul prin ţări străine, dacă nu vor să fie ucişi. Cei care pot fi prinşi, fie că sunt omorâţi de el sau, dacă omenia l-ar îndemna să se dea în lături de la crimă, li se taie măcar nasul, ca fiind însemnaţi în acest chip să fie lipsiţi de dreptul de a urma la tronul părinţilor“.

În regulă generală, femeile şi copiii minori erau cruţaţi, iar averea „hiclenilor“, confiscată de domnie, revenea în cele din urmă rudelor directe şi/sau colaterale, când nu era donată, ca în vremurile mai vechi, cu grele blesteme, mânăstirilor domneşti (cazul lui Mircea cel Bătrân).

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.