EDICTUL DE LA MILANO „CERTIFICATUL DE NAŞTERE“ AL CREŞTINISMULUI

Edictul“ de la Milano, al împăratului Constantin, din februarie 313, de fapt rezultatul unui acord între Constantin şi Licinius, a ajuns, peste secole, să reprezinte „certificatul de naştere“ al creştinismului. La mai bine de două veacuri de la apariţie şi perceperea de facto ca „sectă“ diferită de cea a evreilor, supus persecuţiilor oficiale, prin edictele lui Diocleţian din 303-304, iertat de prigonire, prin edictul lui Galerius din 311, creştinismul a devenit, doi ani mai târziu, dintr-o simplă superstitio, o religie oficial acceptată şi, ulterior, însuşită de împărat. Prin consecinţe, „edictul“ de la Milano a marcat soarta unui imperiu, apoi a întregii lumi.

Odată cu sfârşitul secolului I, atunci când autorităţile imperiale romane au făcut, în mod clar şi oficial, distincţia dintre evrei şi creştini, Biserica nu a mai beneficiat de regimul de protecţie acordat Sinagogii – cultul iudaic a fost recunoscut drept cult legal (religio licita) prin Legea Iulia a împăratului Augustus şi reconfirmat prin edictul de toleranţă al împăratului Claudiu –, păstrat şi după războaiele iudaice din 66-70, astfel că, din punct de vedere juridic, creştinismul a rămas în afara legii.

(…)

Acest articol a apărut în numărul din martie 2013 (552). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

Acest articol a fost publicat în Articole apărute în reviste și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.