ELEONORA DE AQUITANIA, REGINA NESUPUSĂ

Printre eroii preferaţi ai oamenilor politici din Franţa generalul de Gaulle, „marele Charles“, era pe primul loc, urmat de Napoleon, Ioana D’Arc, Georges Clemenceau, Jean Jaurès, Pierre Mendès-France, de Richelieu, Ludovic al XI-lea (şi nu al XIV-lea, Regele-Soare, total ignorat), de Vercingetorix sau Carol cel Mare, de Cezar sau Talleyrand, dar şi de de Camillo Cavour şi Taras Bulba, de Martin Luther King, în fine, de Winston Churchill, în ciuda eternei rivalităţi franco-engleze.

Ségolène Royal, candidata la alegerile prezidenţiale din 2007, dădea votul ei Eleonorei de Aquitania, o celebritate locală, care a fost regină a Franţei, apoi a Angliei, ca soţie a lui Henric al II-lea Plantagenet, deţinătoarea unei fastuoase Curţi la Poitiers. Numele ducesei de Aquitania este însă îndeobşte asociat – poate şi pentru că în secolul al XII-lea, când a trăit ea, cronicarii aveau o puternică apetenţă pentru a fabula, ca să fie pe placul ascultătorilor – cu o excepţională putere de seducţie, cu o frumuseţe fermecătoare şi cu aşa-numita dragoste curtenească, „amour courtois“, cântată de trubaduri, a căror instituţie este ataşată tot acestei femei. Bunicul ei, prinţul Guillaume al IX-lea, nu prea se sinchisise de morală, îşi făcuse chiar un soi de harem, format din femei tinere şi foarte frumoase, pe care le considera, în glumă, un fel de călugăriţe de mănăstire. Nepoata n-ar fi sărit departe de trunchi, menţionează, pe drept sau pe nedrept, cronicarii.

Acest articol a apărut în numărul din iunie 2013 (555). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

Acest articol a apărut în numărul din June 2013.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.