În toamna anului 1882, când Auguste Rodin şi Camille Claudel s-au cunoscut, el era un nume în ascensiune al sculpturii franceze. Statul îi cumpărase Vârsta de bronz şi îi comandase, cu doi ani în urmă, Poarta Infernului, la care lucra. Avea 42 de ani, o legătură amoroasă stabilă, de aproape 20 de ani cu Rose Beuret, şi un fiu, Auguste-Eugène, de 16 ani. Trecuse printr-un mare scandal, la Salonul artiştilor francezi din 1877, unde juriul, format în mare parte din adversari ai artei sale, îl considerase un farseur, un cârpaci. Rose, de profesie modistă, care îl adora şi se străduia să nu-l stânjenească niciodată cu propria prezenţă în lumea lui boemă, îl ajutase să traverseze deşertul.
Camille Claudel era o puştoaică de 18 ani, ce găsise o carieră de argilă de unde se aproviziona şi ajunsese să frământe lutul cu mare abilitate. Familia ei se lăsase convinsă de sculptorul Alfred Boucher că tânăra avea talent şi, în aprilie 1881, se mutase din departamentul Haute-Marne la Paris, pe bulevardul Montparnasse. Astfel Camille, o elevă absolut remarcabilă, a putut studia sculptura, a frecventat cursurile Academiei Filippo Colarossi şi, împreună cu trei prietene, englezoaice, şi-a închiriat un atelier. Sculptase deja, la numai 12 ani, lucrarea David şi Goliat şi, în 1881, Bustul lui Paul la treisprezece ani. Paul era fratele ei, mai mic cu patru ani, viitorul dramaturg, poet şi diplomat. Camille sau „Camomille“ (Muşeţel), cum o alintau verişorii, era o fire spontană, voluntară, o copilă sălbatică, cu unghiile totdeauna înnegrite de pământ. Tatăl cedase la toate capriciile fetei, iar mama socotea că această fetiţă făcea legea în familie, deşi ea avea şi o soră mai mare, Louise, ce-i drept, o fire foarte potolită. De unde şi unele tensiuni din casa Claudel.
