Într-o zi de „toamnă nebun de frumoasă la Cluj“, după inspiratul vers al Poetului, ne strânseserăm la Catedra de Istorie a vechiului Institut de Istorie Naţională – în încăperea unde locuise pe vremuri marele istoric Silviu Dragomir, după revenirea sa din închisoare, graţie bunăvoinţei lui Constantin Daicoviciu –, ca să începem cum se cuvenea anul universitar. Eram la prima mea şedinţă de catedră în calitate de asistent, aşezat sfios lângă dascălii mei, între care Pompiliu Teodor, Camil Mureşanu, Nicolae Edroiu, Imreh Istvan, Bodor Andras, Samuil Goldenberg, Mircea Ţoca. De la catedră, ne vorbea molcom despre începutul şcolii Ştefan Pascu, fostul rector al Universităţii, profesorul de istorie medie a României, de geografie şi demografie istorică, de istoria Transilvaniei, atent la nuanţe, câteodată mustrător faţă de unii dintre noi…
Lângă mine stătea, din pură întâmplare, Hadrian Daicoviciu, copleşitor şi intimidant, bine dispus şi dornic de conversaţie. Îmi şoptea – uneori destul de tare ca să se audă şi în vecini – fel de fel de „nimicuri“ despre campania de săpături din vară, despre drumul său peste Ocean, în Canada, despre prezentarea „de ieri“ a Portretelor dacice (ultima lui carte) de la Oradea. Mă vedea stânjenit, fiindcă Ştefan Pascu se uita la noi, la mine în special, dar continua să vorbească, chiar să mă întrebe câte ceva şi să aştepte şi răspunsuri. Ignorând toată jena mea de novice, scoase la un moment dat o nucă jilavă din buzunar, o frânse fără zgomot cu două degete şi îmi întinse jumătate, cu îndemnul: „Mănâncă pe ascuns, e sănătatea pământului! Să ne bucurăm de ea şi de viaţă, fiindcă şedinţe ca asta va mai face şeful nostru!“. Ne-am bucurat atunci împreună, precum copiii chiulangii, fără să bănuim că a doua zi unul dintre noi – Haşu, cum îi spuneam alintat, profesori şi studenţi la un loc – avea să treacă apa Stixului, nepregătit să-i dea obolul luntraşului Charon.
