Ascultam, elev încă fiind, la Braşov, în Şchei, pe notele Baladei, un mesaj despre premiera operetei Crai Nou, petrecută în 1883, în marea sală de festivităţi a Liceului „Andrei Şaguna“, şi eram îndemnat de dascălii mei să nu uit. Mă gândeam atunci – şi gândul acesta s-a întărit mereu – că cea mai frumoasă doină românească, auzită vreodată de mine, era, fără îndoială, această Baladă sau tânguirea bucovineanului fără noroc numit Ciprian Porumbescu. Plângeau în notele ei – după gândul meu de-atunci – toţi codrii Arboroasei, invocând vremuri de demult, când din Ţara de Sus pornise destinul glorios al Ţării celei mari a Moldovei, despre care aveam să aflu mai apoi de la alt moldovean – Nicolae Iorga – că fusese „a doua libertate românească“.
Abia mai târziu am înţeles versul „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul“, din cea mai frumoasă poezie despre ţară, despre România, scrisă vreodată pe acest pământ, anume Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!. Cum a putut Mihai Eminescu – născut la 1850 în aceeaşi Ţară de Sus –, când Moldova lui era împărţită între Imperiul Otoman, Austria şi Rusia, Transilvania era provincie a Austriei, iar Ţara Românească era privită încă de unii drept provincie privilegiată a Imperiului Otoman, trăind apoi, după 1859, într-o ţară care abia se forma, să prevestească viitorul României cu un optimism aşa de tonic?
Mai apoi, aveam să aflu că şi cea mai frumoasă şi mai exactă definiţie a patriei române tot un moldovean o dăduse, anume Mihail Kogălniceanu. Pentru el, pe la 1843, patria era „toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte“, iar „istoria naţională“ era „istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania“. Astfel, marele istoric romantic a dovedit că România exista înainte de proclamarea sa oficială în urma deciziei oamenilor politici. El era convins că România dăinuia de când exista limba română, iar limba noastră se născuse odată cu poporul nostru.
