O DEMISIE ŞI O ÎMPĂCARE (2)

Mihai Antonescu a primit referatul şi, la 29 iulie 1941, a pus următoarea rezoluţie: „Am dat instrucţiuni pentru punctul nostru de vedere şi am explicat domnului Cretzianu care sunt consideraţiile. Iluzia sa a unei înţelegeri cu Ucraina este – cred – prea repede desminţită de realitate. De altfel, Ucraina nu este decât o nouă Rhenanie, tot atât de puţin divizibilă de Rusia cât a fost Rhenania de Germania. Domnul Cretzianu ştie că în memorandumul scris de mine la 23 aprilie şi [în] cel din mai [de fapt, iunie 1941 – n.n.] am pus hotărât problema Ardealului, iar toată acţiunea diplomatică ce am dus, continuând pe a domnului General, este hotărât revendicatoare a Transilvaniei. De aceea, am adoptat formula ocupaţiei militare în Transnistria până vom ajunge la o formulă precisă în ce priveşte soluţia ce se va da problemei ruse. Revendicăm totuşi protecţia transnistrenilor“.

Această rezoluţie demonstrează distanţa ce separa pe ministrul Afacerilor Străine de primul său colaborator nu numai în aprecierea unei realităţi internaţionale extrem de volatile, dar şi a unor evoluţii în viitor. Dacă în ceea ce priveşte frontiera de răsărit şi problema Transnistriei poziţia lui Mihai Antonescu era una de „aşteptare“, în vederea stabilirii unei soluţii „precise“ în viitor, deosebindu-se clar de punctul de vedere al lui Al. Cretzianu şi Iuliu Maniu, repudierea Dictatului de la Viena era împărtăşită de toţi trei, dar evoluţiile viitoare vor evidenţia deosebiri esenţiale de metode şi mijloace în atingerea acestui obiectiv naţional.

Acest articol a apărut în numărul din April 2014.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized. Bookmark the permalink.