PROTOCOLUL DE LA SANKT PETERSBURG. AŞTEPTĂRI ŞI DEZILUZII

Spre deosebire de evenimentele organizate în statele vecine, apatia din spaţiul public românesc nu ne poate trimite cu gândul la centenarul Păcii de la Bucureşti (semnată la 10 august 1913; a pus capăt celui de-al doilea război balcanic). În contrast şocant cu atmosfera de la începutul anului 1913, când întreaga societate românească nutrea sentimentul că ţara trece printr-un „moment istoric“. Atunci – observă diplomatul bulgar Petăr Neikov –, „tăcuţii şi bunii români […] s-au transformat peste noapte într-o mulţime isterică şi gălăgioasă“, iar rectificarea graniţei cu Bulgaria a devenit o chestiune „de viaţă şi de moarte“ pentru România. Neînţelegerile dintre foştii aliaţi din primul război balcanic, purtat contra Imperiului Otoman (8 octombrie 1912-18 mai 1913, încheiat prin Pacea de la Londra) – Bulgaria, pe de o parte, Serbia, Muntenegru şi Croaţia, pe de altă parte – au dus la izbucnirea, la 16/29 iunie 1913, a celui de-al doilea război balcanic. România s-a alăturat şi ea ţărilor care luptau contra Bulgariei, nemulţumită de prevederile Protocolului de la Sankt Petersburg. „Iarăşi beleaua românească!“ Aşa sună o adnotare făcută, în jurnalul său, în data de 19 decembrie 1912, de ministrul bulgar al Justiţiei, Petăr Abraşev. În spatele acestei exclamaţii se află o vizibilă stare de irascibilitate a autorităţilor de la Sofia, apărută ca rezultat al negocierilor parcă interminabile legate de rectificarea graniţei româno-bulgare.

Acest articol a apărut în numărul din iunie 2013 (555). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

Acest articol a fost publicat în Articole apărute în reviste și etichetat cu , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.