Societatea de Difuziune Radiotelefonică, iată cum se numea la înfiinţare, în 1926, şi apoi vreme de un deceniu, viitoarea Societate Română de Radiodifuziune (S.R.R.) – sau Radio România.
Începuturile au fost entuziaste, miraculoase şi dificile. Ele sunt îndeobşte cunoscute: pe fondul avântului radiotelefoniei în timpul Marelui Război, devenită repede indispensabilă comunicaţiilor militare, puteri precum Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Austria, Statele Unite ori Uniunea Sovietică au instalat la începutul anilor ’20 emiţătoare şi studiouri de radiodifuziune.
În România, prin constituirea Asociaţiei Prietenilor Radiofoniei în jurul personalităţii lui Dragomir Hurmuzescu, fizician şi ctitor al radiofoniei române, a două periodice – Radio Român şi Radiofonia –, prin votarea Legii pentru instalarea şi folosinţa staţiunilor şi posturilor radioelectrice, prin transmisiuni radiofonice experimentale şi apoi cu public – toate evenimentele catalizate de acelaşi an, 1925 –, prin crearea, în 1926, a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică, ca şi prin contribuţia concertată a nu puţine premiere şi demersuri culturale, tehnice, legislative şi financiare din acei ani efervescenţi, s-a reuşit ca la 1 noiembrie 1928 nou-înfiinţata societate română de radiotelefonie să emită oficial.
