Secretizarea şi compartimentarea au conlucrat şi ele contra unei percepţii corecte a României în S.U.A., dincolo de faptul că sunt componente ale patologiei organizaţionale. Pe lângă relaţiile economice şi, într-o mai mică măsură, cele culturale – care au reprezentat baza relansării relaţiei dintre S.U.A. şi România – Washingtonul a devenit interesat de cooperarea în domeniul securităţii şi al politicii externe cu aliatul cel mai neascultător al Moscovei, după criza rachetelor din Cuba. Iniţial, raţiunea interesului american a fost aceea că România oferea o perspectivă din interiorul Blocului comunist, care nu era realizată în primul rând pentru a servi politicii şi obiectivelor strategice sovietice.
Motivul pentru care România a devenit ulterior atât de importantă pentru Statele Unite era bine rezumat un deceniu mai târziu, într-o informare pentru unul dintre consilierii pentru securitatea naţională ai preşedintelui Gerald Ford, generalul Brent Scowcroft. Conducerea română „arătase o dorinţă de a lucra strâns cu noi într-o serie de probleme internaţionale“, cât şi „uşurinţa şi viziunea de a aduce contribuţii semnificative la unele dintre obiectivele noastre“. Dacă românii erau capabili să continue rezistenţa lor faţă de presiunile sovietice, puteau „încuraja un stil de politică externă comunistă compatibilă cu interesele noastre.“
(…)
Acest articol a apărut în numărul din aprilie 2013 (553). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.
