RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ – ECOURI ITALIENE

Între anii 1870-1877, diplomaţia italiană s-a opus visului de independenţă al românilor. Pentru marchizul Visconti Venosta (1829-1914), titularul fără întrerupere al portofoliului Externelor în acea perioadă, Imperiul Otoman reprezenta încă un element de echilibru la nivel european, neputând fi sacrificat nici măcar pe altarul renaşterii Orientului European.

Evenimentele politice din România – ani de rapide răsturnări de guverne conservatoare şi liberale, peste care venise şi ameninţătoarea renunţare la tron a lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (martie 1871) – erau urmărite cu deosebită atenţie la Roma. Motivul era unul extrem de simplu: echilibrul european atât de îndrăgit de ministrul Venosta, cunoscuta teorie a păcii cu orice preţ, garantată de concertul Puterilor.

Prudenţa italiană era evidentă, ca şi în alte episoade, precum apariţia unei monete naţionale în România, cel al tratativelor privind posibila semnare a unui tratat comercial sau al acordării  permisiunii pentru deschiderea unei agenţii consulare române la Roma. Doar în ultimul caz, discuţiile s-au finalizat, reprezentanţii români (Gheorghe Cantacuzino şi, apoi, diplomatul şi naturalistul Constantin Esarcu, 1836-1898) fiind acceptaţi în capitala italiană, cu condiţia ca funcţiunile să le fie limitate, pentru ca agenţia să nu fie confundată cu o mică ambasadă.

Acest articol a apărut în numărul din May 2014.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized. Bookmark the permalink.