ROMÂN ŞI ROMÂNIA

Denumirea de rumânie („românie“) mai are un vechi înţeles şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români. La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria, în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467): „[Secuii], văzându-se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…“ Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind „latină şi/sau romană“ (aşa cum o numeau ei înşişi). Prelatul catolic Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, „atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana“, şi nu valaha. Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor „română“, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala „â“) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i-a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie „s-au contopit într-un singur trup“, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi), dar că ei „şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare“.

Acest articol a apărut în numărul din January 2014.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized. Bookmark the permalink.