Războaiele balcanice s-au încheiat şi pacea, chiar dacă scurtă şi părelnică, s-a aşternut peste Balcani. Marile puteri fac declaraţii înşelătoare despre solidaritate şi „veghe la hotare“, susţinând că războiul este improbabil. România, prin emisarul ei Take Ionescu, reuşeşte să medieze tratatul greco-otoman. Urmează o adevărată deschidere, exprimată în schimburi culturale bilaterale între ţările balcanice, vizite şi – lucru de căpetenie – la Bucureşti se pun bazele Institutului de Studii Sud-Est Europene, din iniţiativa profesorilor Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gh. Murgoci. Este evident pentru toată lumea că România, prin felul cum evoluează, prin „înţelepciune, tact, inteligenţă şi spirit de prevedere“, cum scria A. Dillon în Contemporary Review, era arbitrul Balcanilor.
Fără îndoială, evenimentul cel mai de seamă al anului 1913 îl constituie războaiele balcanice şi corolarul lor – Pacea de la Bucureşti. Premierul grec Elefterios Venizelos nu ezită s-o definească drept „charta fundamentală a Peninsulei Balcanice“. Pe teren însă, lucrurile erau mai complicate şi beligeranţii de ieri continuă şi acum, în luna noiembrie, să se dispute, chiar dacă numai pe canale diplomatice ori în presă.
