SLUJITORII MAIESTĂŢII SALE, CARE NU… EXISTĂ (1)

„Agenţii străini sunt descoperiţi sub tufele de agrişe, iar informaţiile sunt aduse de barză“ – astfel caracteriza istoricul Sir Michael Howard, în anul 1985, „inexistenţa“ serviciilor de informaţii britanice, din punct de vedere oficial. O voce autorizată, căci este istoric militar, cel care a creat catedra de istorie militară la King’s College din Londra şi unul dintre fondatorii lui International Institute for Strategic Studies. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat.

În anul 1989, Security Service Act (Legea privind Serviciul de Securitate) punea pentru prima oară organizaţia mai cunoscută sub numele de MI5 pe o bază legală. Peste trei ani se anunţa întâia oară numele şefului acestei instituţii, care, coincidenţă, era tot pentru prima oară o femeie: Stella Rimington. În 1994 se crea şi Intelligence and Security Committee, ai cărui membri sunt numiţi de prim-ministru, în baza unor nominalizări făcute de Parlament şi după consultări cu liderul opoziţiei. Rostul acestui organism este să examineze politicile, modul de administrare şi cheltuielile celor trei principale agenţii de informaţii din Marea Britanie: MI5, Secret Intelligence Service (SIS sau MI6) şi Government Communications Headquarters (GCHQ).

Dacă existenţa lui MI5 fusese neoficial recunoscută şi anterior anului 1989, guvernul britanic refuzase orice referire la MI6. Abia în 1994, prin Intelligence Services Act, acesta a fost recunoscut şi a primit o bază legală. Astăzi ambele servicii au site oficial şi fac recrutări şi prin anunţuri publice.

(…)

Acest articol a apărut în numărul din februarie 2013 (551). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.