SLUJITORII MAIESTĂŢII SALE, CARE NU… EXISTĂ (10)

În martie 1943, Serviciul de Securitate (MI5) al Marii Britanii a decis că premierul trebuie informat periodic despre cele mai importante acţiuni pe care le desfăşura. Au fost ţi voci care au exprimat temeri. Periodic, prim-ministrul avea să primească o sinteză de două-trei pagini, pe care o parcurgea cu mare interes. Doar că, aşa cum aveau să descopere peste ani britanicii, era o problemă.

Problema se numea Anthony Blunt. El era ofiţerul care alcătuia o primă sinteză de 16 pagini, pe care, împreună cu un alt ofiţer, Dick White, o rezumau la cele două-trei foi ce ajungeau la Churchill. Doar că Anthony Blunt era deja recrutat de sovietici. Aşa că se poate presupune că materialul care ajungea la premierul britanic era, nu peste multă vreme, şi pe masa lui Iosif Vissarionovici Stalin, liderul sovietic. Dacă nu cumva acesta avea acces chiar la sinteza mai amplă, de 16 pagini.

De altfel, Elena Modrjinskaia, şefa sectorului britanic din serviciul de spionaj sovietic, era nemulţumită că Blunt îşi asuma riscuri prea mari aducând la întâlnirea cu ofiţerul sovietic un număr prea mare de documente, de multe ori în original. Se pare că el a furnizat în cariera sa de agent al Moscovei 1.771 de documente. Între ele, şi sinteza discuţiilor purtate la Londra de britanici cu un defector sovietic, Valter Kriviţki.

Acest articol a apărut în numărul din November 2013.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.