SLUJITORII MAIESTĂŢII SALE, CARE NU… EXISTĂ (13)

Marele şoc pentru serviciile secrete britanice a fost să descopere, la sfârşitul războiului, că treceau de la faza unui adevărat festin de informaţii despre adversar – Germania – la foamea de informaţii despre noul inamic – U.R.S.S. Şocul a fost amplificat după ce au descoperit cât de puternic se infiltrase fostul aliat din vreme de război în interiorul serviciilor secrete britanice – cărora, să reamintim cititorului, li se interzisese, pentru a nu supăra Moscova, să acţioneze pe teritoriul sau în sfera de influenţă a acestuia. În 1945, patru dintre cei cinci membri ai „reţelei de la Cambridge“ erau încă la post. Kim Philby era considerat de unii drept viitorul succesor al şefului SIS. Donald Maclean şi Guy Burgess ofereau sovieticilor mari cantităţi de documente din interiorul Foreign Office. John Cairncross avea încă acces la o mare cantitate de documente din Ministerul de Finanţe. Doar Anthony Blunt părăsise serviciul secret şi se reîntorsese la viaţa academică, dar mai îndeplinea încă unele sarcini de spionaj.

Primii care s-au gândit la procesul de adaptare prin care trebuia să treacă serviciul după război au fost cei de la SIS. Încă din martie 1943, i s-a sugerat lui Winston Churchill crearea unui comitet care să examineze această problemă. În octombrie 1943, subsecretarul permanent din Foreign Office, Alexander Cadogan, a creat un comitet care să examineze viitoarea organizare a SIS în vreme de pace. În fruntea acestuia a fost numit Sir Nevile Bland. S-a stabilit că sarcina serviciului continua să fie aceea de a obţine, prin mijloace ilegale, informaţiile pe care Guvernul Maiestăţii Sale nu le putea obţine în mod legal sau nu era convenabil să se ştie că le caută.

Acest articol a fost publicat în Articole apărute în reviste. Salvează legătura permanentă.