SLUJITORII MAIESTĂŢII SALE, CARE NU… EXISTĂ (15)

Într-o zi de la începutul anului 1948, premierul britanic Attlee i-a scris omologului său australian că îi trimite un emisar care îi va comunica prin viu grai fapte de o mare gravitate, ce nu pot fi încredinţate hârtiei. Emisarul era chiar directorul lui MI5, serviciul de securitate internă al Marii Britanii. Premierul australian l-a chemat pe ministrul Apărării şi i-a spus: „A venit un tip cu un nume al dracului de nasol, Sillitoe. Mi se pare că este nenorocitul de spion şef. Te rog vorbeşte cu el şi află ce vrea“. „Spionul şef“ aducea vestea existenţei unei reţele de spioni în Ministerul de Externe australian, prin care sovieticii căpătaseră informaţii de primă mână, inclusiv un raport ultrasecret elaborat de Foreign Office privind planurile strategice ale Marii Britanii după Al Doilea Război Mondial. Breşa era atât de gravă, încât americanii au pus embargou pe orice schimb de informaţii cu astralienii până ce nu îşi îmbunătăţesc normele de securitate.

De fapt, informaţia o căpătaseră şi britanicii tot de la americani. Ea provenea din programul „Venona“. Era numele de cod dat decriptării totale sau parţiale a 3.000 de mesaje transmise de spionajul sovietic din 1940 până în 1948. Sub presiunea nevoilor de război, probabil, în unele cazuri au făcut greşeala să reutilizeze chei de unică folosinţă. Criptanaliştii militari americani au realizat acest lucru şi au reuşit să decripteze anumite mesaje. Statele Unite nu permiteau utilizarea staţiilor radio de către misiunile diplomatice străine şi toate telegramele erau predate la poştă, care era obligată să furnizeze copii agenţiilor abilitate.

Acest articol a apărut în numărul din May 2014.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized. Bookmark the permalink.