SPITALE PENTRU SĂRACI ŞI INFIRMI

 Pentru cei nevoiaşi – orfanii, slujbaşii scăpătaţi, bătrâni sau bolnavi, văduvele, fetele fără zestre – se încerca aflarea şi a altor forme de ajutorare. Un document din 1793 consemna: „Cerşătorii fără sfială umblă şi cer şi de nu ia [sic!] de la unul ia de la altul şi nu moare [sic!] de foame şi unii dintr-înşii ce au năravuri rele mai de folos iaste când nu-i miluieşte cinevaşi. Iar aceia fiind obraze de cinste şi femei şi fete mari şi cu alte întâmplătoare pricini care nu pot umbla să ceară de faţă şi pentru unii ca aceştia şi alţii ce au căzut din întâmplarea vremii în năpraznicie şi în robie şi în stingere desăvârşit din starea cea dintâi, însutit iaste mai primit milostenia“. Statul trebuia să le poarte de grijă acestor defavorizaţi, ca să nu ajungă cerşetori.

Între măsurile de asistenţă socială de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, merită amintite şi preocupările privind sănătatea publică. La începutul timpurilor moderne, în aproape toate ţările europene, poliţia sanitară şi asigurarea îngrijirii gratuite a populaţiei sărmane (doctorul oraşului sau al săracilor) sunt prezente. Specifică pentru Ţările Române este originea domnească (de stat, deci) a majorităţii covârşitoare a acestor iniţiative.

(…)

Acest articol a apărut în numărul din februarie 2013 (551). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged , , , . Bookmark the permalink.