În 1841, publicând în Arhiva românească, la Iaşi, prima traducere românească fragmentară a Călătoriei patriarhului Macarie al Antiohiei scrisă de Paul din Alep, marele istoric şi om politic român Mihail Kogălniceanu oferea cercetătorilor români materialul iniţial pentru o Istorie a relaţiilor româno-libaneze. În 1895, A. Papadopol-Calimah atrăgea atenţia colegilor de la Academia Română asupra tipăriturilor arabe, din secolul al XVIII-lea, de la Snagov, Bucureşti şi Iaşi, deschizând astfel un nou capitol în istoricul aceloraşi relaţii.
Cercetările ulterioare s-au preocupat exclusiv de aceste momente care au pus în evidenţă cărturari şi iniţiative comune celor două popoare. Dar constatarea că în secolele XVII-XVIII contactele româneşti cu Levantul erau îndeajuns de lesnicioase pentru a îngădui unor cărturari de acolo să călătorească timp de câţiva ani în Ţările Române sau pentru a naşte ideea, care ni se pare şi azi îndrăzneaţă, de a tipări în capitalele Munteniei şi Moldovei cărţi pentru Siria şi Liban încurajează cercetarea.
