În Al Doilea Război Mondial, autorităţile locale şi armata germană au depus un real efort de organizare a apărării antiaeriene. Răspunsul populaţiei a arătat însă cât de puţin erau pregătiţi ploieştenii pentru dezastrul ce avea să vină la 1 august 1943, dar mai ales în 1944. Reacţia a fost întârziată şi, nu de puţine ori, la limita comicului.
Într-un expozeu din 1937, primarul Ploieştilor din acea vreme, inginerul Al. Manoliu, afirma că „s-a dat o atenţie specială acestei probleme de apărare antiaeriană şi pasivă, prin avioane de vânătoare şi baterii antiaeriene, cunoscând că într-un eventual război, Ploeştiul, ca centru industrial încercuit de fabrici şi rafinării, va fi primul obiectiv de atac al inamicului“. După 1940, sub presiunea exercitată atât de Bucureşti, cât şi de oficialii germani, s-a trecut la luarea unor măsuri cât mai eficiente de apărare. Acestea însă nu puteau fi aplicate de oficialităţi. Era nevoie şi de participarea locuitorilor, de a căror colaborare depindea organizarea unei apărări adecvate.
