Centenarul cinematografiei militare românești

Rezumatele comunicărilor
la conferința internationala

Un pionier al cinematografiei turce de origine română: Sigmund Weinberg
de Dr.Burcak Evren
Sigmund Weinberg, un vizionar cu mari realizări în timpul Imperiului Otoman este încă puțin cunoscută; în special, informațiile privind viața sa petrecută în afara Turciei sunt aproape inexistente. Conform mai multor acte comerciale găsite la Istanbul el este un evreu polonez născut în 1860 în România sau Galiția care a venit în Turcia la o vârstă fragedă. Sigmund Weinberg nu este doar un pionier al cinematografiei recunoscut în Turcia în ultima vreme, ci și cel care a introdus automobilul și fonograful în societatea turcă.

Weinberg este un artist și un producator de filme. Mai mult decât atât, el este un om de afaceri remarcabil. Succesul său în afaceri îl conduce să devină un pionier în diverse domenii și îl face să-și pună în practică ideile sale vizionare care ar fi păreau imposibil de realizat în vremea sa.

Weinberg, deschizător de drumuri care care a introdus arta cinematografiei în Turcia, a deschis mai multe sali de cinema și a făcut primele filme documentare și artistice. El fost, de asemenea, directorul primei instituții paramilitare din Imperiul Otoman; Merkez Ordu Sinema preț între (Oficiul Central Cinematografic al Armatei Turce) și fotograf personal al sultanului Reshad.

După părerea noastră el nu este doar primul cineast din Turcia dar și din Balcani. Descoperirile noastre recente sunt în măsură să întărească această ipoteză, având în vedere faptul că mai multe filme atribuite fraților Manakia au fost realizate de fapt de Weinberg. În ciuda tuturor surselor relevante, care îl indică pe Weinberg, până în prezent acestea nu ne conduc spre informații relevante asupta sa.

Aspecte ale enunţării în filmul didactic/ de instrucţie (cu referire la „Baricada”)
de Dr. Adrian Leonte
În filmele didactice/de instrucţie realizate de Studioul Cinematografic al Armatei în a doua jumătate a secolului trecut aspectul vorbirii – fie a naratorului/comentatorului, prezent sau nu în imagine, fie a personajelor – este determinat de înzestrarea naratorului/comentatorului cu deplina stăpânire a domeniului asupra căruia se pronunţă, de rolul exponenţial atribuit personajelor şi de supoziţia că destinatarul mesajului sincretic deţine şi capacitatea, şi voinţa de a urma modelul prezentat.

Dată fiind structura piramidală a organismului militar, ies în relief termenii de adresare, iar din cauză că se ţinteşte transmiterea fără rest a informaţiei sunt actualizate mărcile de continuitate formală şi logică între replici şi activate toate resursele de localizare spaţio-temporală, de la cele verbale la cele paraverbale şi mimo-gestuale. Scopul didactic al filmelor cheamă după sine interferenţa dintre dimensiunea verbală a mesajului şi dimensiunea lui iconică, altfel spus vecinătatea dintre imaginea-referent şi verbalizarea ei, recurgânduse-se în mod sistematic la procedee specifice filmului de apropiere sau detaliere, pentru a nu lăsa niciun element potenţial semnificativ în afara recepţiei dorite de emiţător.

Propaganda politică în cinematografia militară românească 1916-2004
de dr. Călin Hentea
Filmul militar, adică filmul de lung sau scurt metraj, îndeobște de montaj, produs de către o structură a forțelor armate, destinat vizionării nu doar de către militari, reprezintă una dintre categoriile celei de-a șaptea arte cea mai permeabilă și deschisă propagandei politice dictate de autoritățile aflate la putere în statul respectiv. Ierarhia și disciplina militară, obediența inoculată adânc în mentalul militarilor pe timpul anilor de formare și educație, trăsături susținute permanent prin regulamente și ordine specifice, sunt câteva dintre elementele care facilitează impregnarea filmului militar cu acele mesaje politice dorite sau ordonate de șefi. Această aserțiune este valabilă pentru toate cinematografiile militare, indiferent de naționalitate.

De altfel, mass-media militară corespunzător epocii respective, reflectă societatea și regimul politic din care acesta face parte. Cu deosebire, filmul militar românesc s-a distins prin valențele sale predominant propagandistice pe timpul celor două războaie mondiale și de-a lungul întregii perioade comuniste, 1948-1989. Prin propagandă vom înțelege acele acțiuni premeditate cu scop politic ale unei persoane juridice sau fizice pentru influențarea în beneficiul său a comportamentelor și atitudinilor unei audiențe țintă desemnate, prin utilizarea minciunii, omisiunii, deformării, coerciției, cenzurii și altor procedee similare.

Proiecții cinematografice la Iași în timpul refugiului (1916-1918)
de Dr. Dinu-Ioan Nicula
Vicisitudinile prezenţei României pe frontul Primului Război Mondial au impus, în toamna anului 1916, mutarea întregului eşafodaj administrativ la Iaşi, care devine de facto Capitala ţării. Sub conducerea lui Mihail Sadoveanu (care, fiind detaşat la Marele Cartier General, deleagă atribuţiunile către Alexandru Mavrodi), Teatrul Naţional din Iaşi devine prima scenă a României, atât din punct de vedere cultural, cât şi politic, din moment ce acolo se desfăşoară lucrările Parlamentului.

Localul teatrului capătă interes şi pentru activitatea cinematografică, în data de 27 aprilie 1917 Marele Cartier General înaintând către Direcţiunea Teatrului o adresă pentru închirierea sălii în vederea realizării unei „opere de binefacere”, cu proiectarea unor filme de război, inclusiv româneşti, desemnându-l ca persoană de contact pe „locotenentul Oliva, şeful Serviciului fotografic şi cinematografic al armatei”. La proiecţia de la începutul lunii mai 1917 vor asista chiar suveranii, Regele Ferdinand şi Regina Maria, Acest pas determină interesul unor persoane particulare, precum distribuitorul Celestino Costa sau regizorul Grigore Brezeanu, de a promova propriile proiecţii în sânul Teatrului. Cel dintâi pare a avea prim-planul, dar câştig de cauză va avea cel de-al doilea, sub egida Societăţii „Invalizii de Război”, până în 24 august 1917, când Marele Cartier General anunţă că toate cinematografele vor funcţiona doar cu autorizaţia sa, interzicând Teatrului Naţional orice fel de „intermedieri”. Sub aceste auspicii se va reprezenta în premieră, la 26 septembrie 1917, producţia SFCAR „În jurul ultimelor bătălii de pe frontul român”, în prezenţa familiei regale.
În paralel însă, din 29 iunie 1917, în localul fostului cinema Modern din Piaţa Unirii, Societatea „Invalizii de Război” începuse să-şi desfăşoare activitatea de proiecţii, care va fi consemnată cu regularitatea de presa locală („România”, „Mişcarea” ş.a.), inclusiv de-a lungul anului 1918, când se reiau şi prezentările de filme de la Teatrul Naţional, după cum consemnează tot mai activul „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga. Chiar dacă relatările sunt sumare, putem realiza anvergura interesului publicului ieşean pentru cinematograf şi, implicit, pentru producţiile SFCAR care au fost şi ele incluse în programele respective. De numele hiperactivului Grigore Brezeanu se leagă prezentarea la Iaşi în 1918, a unora dintre filmele care fuseseră proiectate doar în zona ocupată, întregind astfel complexul portret al prodigiosului pionier al cinematografiei naţionale, prea devreme trecut în nefiinţă.

Prezentând, graţie unor documente mai puţin cunoscute sau chiar inedite, o latură sui-generis de prezenţă a cinematografului în agitata viaţă a României, din timpul războiului care a dus la Marea Unire, această comunicare se constituie într-un tribut adus, cu reverenţă, înaintaşilor.

Documente inedite privind înființarea școlii de operatori de cinema din cadrul Serviciului Foto-Cinematografic al Armatei (1927-1928)
de Elena Zîrnă
La apariția cinematografului, în anul 1896, acesta era privit ca o curiozitate ce atrăgea publicul, iar mai târziu a fost privit ca un mijloc modern de propagandă. În primele decenii ale secolului al XX-lea cinematograful a fost preluat în armată ca mijloc de educație morală, patriotică și de instrucție militară. După încheierea ostilităților din 1918, s-a simțit și mai mult nevoia de cunoaștere, de informare și de pregătire a militarilor.

După ce aproape toate marile unități au fost dotate cu aparate de cinematografiat, s-a constatat că nu existau militari pregătiți pentru a folosi aceste aparate. Așa se face că, în 1928 a fost necesară înființarea unei școli de operatori de cinema, școală ce presupunea organizarea unor cursuri în această specialitate. Programul analitic al acestei școli, cheltuielile inerente pentru achiziționarea materialelor necesare, cât și pentru plata salariilor profesorilor dorim să le prezentăm în articolul de față.

Destine și eroi uitați
de Dr. Manuela Cernat
Cu rare exceptii, cinematografia română de după 1944 nu si-a onorat datoria morală fată de eroii Războiului pentru Întregirea Neamului. Iar destinul cineaștilor formați în acei ani de flacără si sânge a fost și rămâne necunoscut marelui public.

Jurnale de actualități bulgare din Primul Război Mondial despre fronturile din Balcani (1915-1918)
de Dr. Petăr Kărdjilov
Regatul Bulgariei a intrat în Primul Război Mondial la 1 octombrie 1915 de partea Triplei Alianțe: Germania, Austro-Ungaria și Italia. Până la sfârșitul anului forțele bulgare au invadat regiunea Moravia, Serbia de Est și Macedonia până la Vardar. În 1916 a fost cucerită Dobrogea, aparținând la acea vreme României. În aceste locuri au fost filmate multe jurnale de actualități, dintre care primul „Cucerirea orașului Kumanovo”, a fost prezentat la Sofia în octombrie 1915.

La începutul anului 1916 cinematograful „Teatrul Modern” din Sofia a oferit spectatorilor săi „Jurnalul militar bulgar” (nr 1 și 2..) – prima încercare de a introduce un program regulat de jurnale de actualități în Bulgaria. Această primă încercare a fost urmată de „Întâlnirea dintre “M.S. Regele și M.S. Kaiserul în orașul Niș”, „Războiul sârbo-bulgar” (partea 1 și partea 2), „Sosirea primilor prizonieri români la Sofia și Turtucaia”, „Misiunea din Macedonia”… În 1917 au fost realizate și prezentate alte subiecte de jurnale de actualități: „Atacul batalionului de asalt în prezența prințului moștenitor”, „Luptele in apropiere de Bitolia” și „Armata bulgară pe frontul de sud”, iar în 1918 „Misiunea suedeză pe front împreună cu Armata 1” și „Atacul asupra liniilor inamice”.

Serviciul Cinematografic al Armatei în Primul Război Mondial- Aventurile cercetării, aventura cercetătorului. Foaie de parcurs după o jumătate de secol de cercetare științifică
de Bujor T. Rîpeanu
Constituit imediat după intrarea României în Primul Război Mondial, Serviciul Fotocinematografic al Armatei Române (devenit Serviciul Cinematografic al Armatei Române) s-a situat pe linia modernizării practicilor de creare a documentelor istorice de către structurile militare specifice, înființate de către toate statele beligerante în prima conflagrație mondială încă de la izbucnirea acesteia. Menirea Serviciului de a crea un jurnal de front filmat, de a prezenta documentele cinematografice de actualitate (jurnale cu subiect militar și filme documentare de montaj), de a îngloba în cadrele sale personalul cinematografic în condițiile mobilizării generale și a deveni placă turnată în relația cu serviciile cinematografice similare de peste hotare și cu reporterii străini în misiuni pe fronturile din România a fost îndeplinită strălucit în anii Primului Război Mondial de cinematografiști, care au devenit piloni ai cinematografiei naționale și în perioada interbelică: Gheorghe Ionescu, Nicolae Barbelian, Tudor Posmantir, Constantin Ivanovici ș.a. SFCAR a fost prima instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat cu o rețea proprie de difuzare de filme, cu o filmotecă proprie de o anumită amploare, cu un program muzeal de expunere pe termen lung și cu o activitate continuă de atragere și pregătire de noi cadre pentru cinematografia națională.

Capitol important în istoria filmului documentar din România, activitatea SFCAR în Primul Război Mondial a fost o bună bucată de timp, în perioada interbelică, abordată doar din unghiul punerii în circulație a câtorva informații contradictorii, provenite din surse memorialistice, preluate de presa corporativă a vremii. Treptat, subiectul a intrat în zona uitării sau, mai grav, în zona ocultării în perioada anilor ‘50, în care efortul de ștergere a trecutului sau de redefinire a acestuia a funcționat plenar, concomitent și cu distrugerea (uneori deliberată) a patrimoniului cinematografic creat de SFCAR, păstrat mult timp la Muzeul Militar din București. Primele eforturi de reînviere a trecutului cinematografic național din anii 1956-1969 au adus în atenția studioșilor noului domeniu de cercetare activitatea SFCAR din anii săi de început, au generat rezultate notabile, scoțând la lumină documente inedite și producând o amplă memorialistică, precum și prima filmografie științifică a fenomenului. Deși desfășurată cu mari întreruperi și păstrând până în prezent multe pete albe ce lasă loc investigațiilor viitoare, cercetarea se profilează de interes și de atracție profesională. Ceea ce am început în secolul trecut merită continuat astăzi. E și o datorie morală față de memoria celor ce au demarat cercetarea în acest domeniu, Dumitru Fernoagă, Ion I. Cantacuzino și Aurel Lupășteanu.

Traian Popescu-Tracipone, cineast militar şi memorialist
de Col. Valentin Vasile
Lucrarea îşi propune să prezinte sintetic evoluţia şi realizările cinematografiei militare româneşti prin ochii unuia dintre personajele sale de marcă în deceniul cinci al secolului trecut – Traian Popescu-Tracipone (n. 15 decembrie 1913, Craiova – m. 14 septembrie 1990, Bucureşti), om de film polivalent, cineast militar, operator, scenarist, regizor, reporter de front şi publicist.

Evocarea activităţii lui Popescu-Tracipone în cadrul Biroului cinema şi, ulterior, la conducerea Biroului operatori din Secţia Propagandă a Marelui Stat Major ca cineast militar ne permite să accentuăm câteva secvenţe reprezentative pentru starea şi evoluţia cinematografiei militare româneşti în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.
Cultura sa cinematografică, experienţa în utilizarea tehnicilor de cinema, funcţiile de execuţie şi de conducere pe care le-a ocupat în domeniul cinematografiei militare dau valoare mărturiilor din interior ale lui Popescu-Tracipone, confirmate şi de alte surse, despre destinul sinuos al filmului militar şi al eroilor săi, cineaştii militari, pe timpul războiului şi după acesta, în anii de sovietizare a instituţiilor României.

Popescu-Tracipone ne ajută să înţelegem că valoarea documentară şi istorică a filmelor militare se exprimă astăzi în termeni proprii patrimoniului naţional şi creşte odată cu trecerea anilor, depăşind cu mult intenţiile şi semnificaţiile care le-au fost atribuite în epoca în care au fost realizate.

Peliculele Serviciului Foto-cinematografic al Amatei și filmele de divertisment la Cinematograful Invalizilor din Război de la Iași (1917-1918)
de Dr. Adrian-Silvan Ionescu
La fel ca în București, unde sălile de cinematograf au fost închise în primele luni de război, și la Iași a fost urmată aceeași reglementare a administrației locale. Chiar și după retragerea acolo a guvernului, a familiei regale și a unui important segment al populației Capitalei, în decembrie 1916, în urma ocupării sudului țării de trupele Puterilor Centrale, situația nu s-a remediat. Abia în primăvara anului următor, Alexandru Mavrodi, directorul general al teatrelor și Mihail Sadoveanu, directorul Teatrului Național din Iași au decis ca, în zilele când pe scenă nu erau programate spectacole, să fie date filme, răspunzând astfel unei acute necesități de distrare a populației timorate de privațiuni, de molime și de supraaglomerare.

A fost organizat Cinematograful Invalizilor din Război care era coordonat de Grigore Brezeanu și ale cărui incasări erau destinate ajutorării răniților. Acolo au fost valorificate peliculele operatorilor militari din Serviciul Foto-cinematografic al Armatei ce erau date fie ca spectacol de sine stătător fie în completarea unor filme de ultimă oră aduse din Franța sau Italia, țări cu care eram aliate. Între acte, actori de renume ai scenei lirice sau dramatice românești susțineau programe de divertisment, mult gustate de spectatori.
Astfel, producția operatorilor militari a fost cunoscută de marele public înainte de a fi tezaurizată la Muzeul Militar și a deveni material de arhivă.

Cineaști militari în arhivele CNSAS
de Col.(r) Viorel Domenico
Cineaştii militari, angajaţi în S.C.A., nu au dosare în Arhivele Securităţii! Ei erau supravegheaţi de Direcţia de Contrainformaţii Militare, iar dosarele lor au rămas secretizate şi nu au ajuns în Arhiva C.N.S.A.S. Ceea ce găsim în Arhiva C.N.S.A.S. sunt dosarele de urmărire informativă ale ofiţerilor M.Ap.N. din perioada de dinaintea angajării militare sau din perioada de după trecerea lor în rezervă.

Filme cu subiect militar înainte de înființarea Studioului Foto-Cinematografic al Armatei
de Dr. Marian Țuțui
În trecut a existat o fascinație mult mai mare ca azi față de ceremonii și uniforme militare și de aceea acestea au fost și în atenția primilor cineaști ai noștri. Chiar realizatorul primelor imagini în mișcare de la noi, Paul Menu, a filmat pe lângă Parada de 10 Mai, în care apar o mulțime de uniforme, subiecte cu caracter militar: Bastimentele flotiliei de pe Dunăre și Exercițiile marinarilor flotiliei de pe Dunăre. De asemenea, Milton și Ienache Manakia, Ion Voinescu, Nicolae Barbelian, Tudor Posmantir și Gheorghe Ionescu au realizat câteva filme cu subiect militar între 1911- 1915.

Rezumatele comunicărilor

la Conferința international Centenarul cinematografiei militare românești

Un pionier al cinematografiei turce de origine română: Sigmund Weinberg

de Dr.Burcak Evren

Sigmund Weinberg, un vizionar cu mari realizări în timpul Imperiului Otoman este încă puțin cunoscută; în special, informațiile privind viața sa petrecută în afara Turciei sunt aproape inexistente. Conform mai multor acte comerciale găsite la Istanbul el este un evreu polonez născut în 1860 în România sau Galiția care a venit în Turcia la o vârstă fragedă. Sigmund Weinberg nu este doar un pionier al cinematografiei recunoscut în Turcia în ultima vreme, ci și cel care a introdus automobilul și fonograful în societatea turcă.

Aspecte ale enunţării în filmul didactic/ de instrucţie (cu referire la „Baricada”)

de Dr. Adrian Leonte

În filmele didactice/de instrucţie realizate de Studioul Cinematografic al Armatei în a doua jumătate a secolului trecut aspectul vorbirii – fie a naratorului/comentatorului, prezent sau nu în imagine, fie a personajelor – este determinat de înzestrarea naratorului/comentatorului cu deplina stăpânire a domeniului asupra căruia se pronunţă, de rolul exponenţial atribuit personajelor şi de supoziţia că destinatarul mesajului sincretic deţine şi capacitatea, şi voinţa de a urma modelul prezentat. Dată fiind structura piramidală a organismului militar, ies în relief termenii de adresare, iar din cauză că se ţinteşte transmiterea fără rest a informaţiei sunt actualizate mărcile de continuitate formală şi logică între replici şi activate toate resursele de localizare spaţio-temporală, de la cele verbale la cele paraverbale şi mimo-gestuale. Scopul didactic al filmelor cheamă după sine interferenţa dintre dimensiunea verbală a mesajului şi dimensiunea lui iconică, altfel spus vecinătatea dintre imaginea-referent şi verbalizarea ei, recurgânduse-se în mod sistematic la procedee specifice filmului de apropiere sau detaliere, pentru a nu lăsa niciun element potenţial semnificativ în afara recepţiei dorite de emiţător.

Propaganda politică în cinematografia militară românească 1916-2004

de dr. Călin Hentea

Filmul militar, adică filmul de lung sau scurt metraj, îndeobște de montaj, produs de către o structură a forțelor armate, destinat vizionării nu doar de către militari, reprezintă una dintre categoriile celei de-a șaptea arte cea mai permeabilă și deschisă propagandei politice dictate de autoritățile aflate la putere în statul respectiv. Ierarhia și disciplina militară, obediența inoculată adânc în mentalul militarilor pe timpul anilor de formare și educație, trăsături susținute permanent prin regulamente și ordine specifice, sunt câteva dintre elementele care facilitează impregnarea filmului militar cu acele mesaje politice dorite sau ordonate de șefi. Această aserțiune este valabilă pentru toate cinematografiile militare, indiferent de naționalitate. De altfel, mass-media militară corespunzător epocii respective, reflectă societatea și regimul politic din care acesta face parte. Cu deosebire, filmul militar românesc s-a distins prin valențele sale predominant propagandistice pe timpul celor două războaie mondiale și de-a lungul întregii perioade comuniste, 1948-1989. Prin propagandă vom înțelege acele acțiuni premeditate cu scop politic ale unei persoane juridice sau fizice pentru influențarea în beneficiul său a comportamentelor și atitudinilor unei audiențe țintă desemnate, prin utilizarea minciunii, omisiunii, deformării, coerciției, cenzurii și altor procedee similare.

Proiecții cinematografice la Iași în timpul refugiului (1916-1918)

de Dr. Dinu-Ioan Nicula

Vicisitudinile prezenţei României pe frontul Primului Război Mondial au impus, în toamna anului 1916, mutarea întregului eşafodaj administrativ la Iaşi, care devine de facto Capitala ţării. Sub conducerea lui Mihail Sadoveanu (care, fiind detaşat la Marele Cartier General, deleagă atribuţiunile către Alexandru Mavrodi), Teatrul Naţional din Iaşi devine prima scenă a României, atât din punct de vedere cultural, cât şi politic, din moment ce acolo se desfăşoară lucrările Parlamentului.

În paralel însă, din 29 iunie 1917, în localul fostului cinema Modern din Piaţa Unirii, Societatea „Invalizii de Război” începuse să-şi desfăşoare activitatea de proiecţii, care va fi consemnată cu regularitatea de presa locală („România”, „Mişcarea” ş.a.), inclusiv de-a lungul anului 1918, când se reiau şi prezentările de filme de la Teatrul Naţional, după cum consemnează tot mai activul „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga. Chiar dacă relatările sunt sumare, putem realiza anvergura interesului publicului ieşean pentru cinematograf şi, implicit, pentru producţiile SFCAR care au fost şi ele incluse în programele respective. De numele hiperactivului Grigore Brezeanu se leagă prezentarea la Iaşi în 1918, a unora dintre filmele care fuseseră proiectate doar în zona ocupată, întregind astfel complexul portret al prodigiosului pionier al cinematografiei naţionale, prea devreme trecut în nefiinţă.

Documente inedite privind înființarea școlii de operatori de cinema din cadrul Serviciului Foto-Cinematografic al Armatei (1927-1928)

de Elena Zîrnă

La apariția cinematografului, în anul 1896, acesta era privit ca o curiozitate ce atrăgea publicul, iar mai târziu a fost privit ca un mijloc modern de propagandă. În primele decenii ale secolului al XX-lea cinematograful a fost preluat în armată ca mijloc de educație morală, patriotică și de instrucție militară. După încheierea ostilităților din 1918, s-a simțit și mai mult nevoia de cunoaștere, de informare și de pregătire a militarilor. După ce aproape toate marile unități au fost dotate cu aparate de cinematografiat, s-a constatat că nu existau militari pregătiți pentru a folosi aceste aparate. Așa se face că, în 1928 a fost necesară înființarea unei școli de operatori de cinema, școală ce presupunea organizarea unor cursuri în această specialitate. Programul analitic al acestei școli, cheltuielile inerente pentru achiziționarea materialelor necesare, cât și pentru plata salariilor profesorilor dorim să le prezentăm în articolul de față.

Destine și eroi uitați

de Dr. Manuela Cernat

Cu rare exceptii, cinematografia română de după 1944 nu si-a onorat datoria morală fată de eroii Războiului pentru Întregirea Neamului. Iar destinul cineaștilor formați în acei ani de flacără si sânge a fost și rămâne necunoscut marelui public.

Jurnale de actualități bulgare din Primul Război Mondial despre fronturile din Balcani (1915-1918)

de Dr. Petăr Kărdjilov

Regatul Bulgariei a intrat în Primul Război Mondial la 1 octombrie 1915 de partea Triplei Alianțe: Germania, Austro-Ungaria și Italia. Până la sfârșitul anului forțele bulgare au invadat regiunea Moravia, Serbia de Est și Macedonia până la Vardar. În 1916 a fost cucerită Dobrogea, aparținând la acea vreme României. În aceste locuri au fost filmate multe jurnale de actualități, dintre care primul „Cucerirea orașului Kumanovo”, a fost prezentat la Sofia în octombrie 1915. La începutul anului 1916 cinematograful „Teatrul Modern” din Sofia a oferit spectatorilor săi „Jurnalul militar bulgar” (nr 1 și 2..) – prima încercare de a introduce un program regulat de jurnale de actualități în Bulgaria. Această primă încercare a fost urmată de „Întâlnirea dintre “M.S. Regele și M.S. Kaiserul în orașul Niș„, „Războiul sârbo-bulgar” (partea 1 și partea 2), „Sosirea primilor prizonieri români la Sofia și Turtucaia”, „Misiunea din Macedonia”… În 1917 au fost realizate și prezentate alte subiecte de jurnale de actualități: „Atacul batalionului de asalt în prezența prințului moștenitor”, „Luptele in apropiere de Bitolia” și „Armata bulgară pe frontul de sud”, iar în 1918 „Misiunea suedeză pe front împreună cu Armata 1” și „Atacul asupra liniilor inamice”.

Serviciul Cinematografic al Armatei în Primul Război Mondial- Aventurile cercetării, aventura cercetătorului. Foaie de parcurs după o jumătate de secol de cercetare științifică

de Bujor T. Rîpeanu

Constituit imediat după intrarea României în Primul Război Mondial, Serviciul Fotocinematografic al Armatei Române (devenit Serviciul Cinematografic al Armatei Române) s-a situat pe linia modernizării practicilor de creare a documentelor istorice de către structurile militare specifice, înființate de către toate statele beligerante în prima conflagrație mondială încă de la izbucnirea acesteia. Menirea Serviciului de a crea un jurnal de front filmat, de a prezenta documentele cinematografice de actualitate (jurnale cu subiect militar și filme documentare de montaj), de a îngloba în cadrele sale personalul cinematografic în condițiile mobilizării generale și a deveni placă turnată în relația cu serviciile cinematografice similare de peste hotare și cu reporterii străini în misiuni pe fronturile din România a fost îndeplinită strălucit în anii Primului Război Mondial de cinematografiști, care au devenit piloni ai cinematografiei naționale și în perioada interbelică: Gheorghe Ionescu, Nicolae Barbelian, Tudor Posmantir, Constantin Ivanovici ș.a. SFCAR a fost prima instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat cu o rețea proprie de difuzare de filme, cu o filmotecă proprie de o anumită amploare, cu un program muzeal de expunere pe termen lung și cu o activitate continuă de atragere și pregătire de noi cadre pentru cinematografia națională.

Traian Popescu-Tracipone, cineast militar şi memorialist

de Col. Valentin Vasile

Lucrarea îşi propune să prezinte sintetic evoluţia şi realizările cinematografiei militare româneşti prin ochii unuia dintre personajele sale de marcă în deceniul cinci al secolului trecut – Traian Popescu-Tracipone (n. 15 decembrie 1913, Craiova – m. 14 septembrie 1990, Bucureşti), om de film polivalent, cineast militar, operator, scenarist, regizor, reporter de front şi publicist.

Cultura sa cinematografică, experienţa în utilizarea tehnicilor de cinema, funcţiile de execuţie şi de conducere pe care le-a ocupat în domeniul cinematografiei militare dau valoare mărturiilor din interior ale lui Popescu-Tracipone, confirmate şi de alte surse, despre destinul sinuos al filmului militar şi al eroilor săi, cineaştii militari, pe timpul războiului şi după acesta, în anii de sovietizare a instituţiilor României.

Peliculele Serviciului Foto-cinematografic al Amatei și filmele de divertisment la Cinematograful Invalizilor din Război de la Iași (1917-1918)

de Dr. Adrian-Silvan Ionescu

La fel ca în București, unde sălile de cinematograf au fost închise în primele luni de război, și la Iași a fost urmată aceeași reglementare a administrației locale. Chiar și după retragerea acolo a guvernului, a familiei regale și a unui important segment al populației Capitalei, în decembrie 1916, în urma ocupării sudului țării de trupele Puterilor Centrale, situația nu s-a remediat. Abia în primăvara anului următor, Alexandru Mavrodi, directorul general al teatrelor și Mihail Sadoveanu, directorul Teatrului Național din Iași au decis ca, în zilele când pe scenă nu erau programate spectacole, să fie date filme, răspunzând astfel unei acute necesități de distrare a populației timorate de privațiuni, de molime și de supraaglomerare.

Astfel, producția operatorilor militari a fost cunoscută de marele public înainte de a fi tezaurizată la Muzeul Militar și a deveni material de arhivă.

Cineaști militari în arhivele CNSAS

de Col.(r) Viorel Domenico

Cineaştii militari, angajaţi în S.C.A., nu au dosare în Arhivele Securităţii! Ei erau supravegheaţi de Direcţia de Contrainformaţii Militare, iar dosarele lor au rămas secretizate şi nu au ajuns în Arhiva C.N.S.A.S. Ceea ce găsim în Arhiva C.N.S.A.S. sunt dosarele de urmărire informativă ale ofiţerilor M.Ap.N. din perioada de dinaintea angajării militare sau din perioada de după trecerea lor în rezervă.

Filme cu subiect militar înainte de înființarea Studioului Foto-Cinematografic al Armatei

de Dr. Marian Țuțui

În trecut a existat o fascinație mult mai mare ca azi față de ceremonii și uniforme militare și de aceea acestea au fost și în atenția primilor cineaști ai noștri. Chiar realizatorul primelor imagini în mișcare de la noi, Paul Menu, a filmat pe lângă Parada de 10 Mai, în care apar o mulțime de uniforme, subiecte cu caracter militar: Bastimentele flotiliei de pe Dunăre și Exercițiile marinarilor flotiliei de pe Dunăre. De asemenea, Milton și Ienache Manakia, Ion Voinescu, Nicolae Barbelian, Tudor Posmantir și Gheorghe Ionescu au realizat câteva filme cu subiect militar între 1911- 1915.

Centenarul cinematografiei militare românești

Rezumatele comunicărilor
la conferința internationala