Mijloc tradiţional de transport, bazat pe principiul cumpănirii greutăţilor purtate pe corp, cobiliţa se mai numeşte „gujbă“ în zona Mureşului, „coacă“ în Banat, „coromâslă“ în Moldova şi Bucovina. Imaginarul popular a mai numit-o şi „căluţ“, „cosaş“ sau „lebădă“ (pentru eleganţa şi simplitatea formei, pentru perfecţiunea şi frumuseţea fasonării extremităţilor de care erau atârnate poverile şi care o făceau să semene cu gâtul unei lebede).
Rod al inventivităţii şi al stăpânirii tehnicii populare, cobiliţa este un mijloc de purtare-transport prin intermediul locomoţiei, prin care se asigură deplasarea unei importante cantităţi de „povară“. Negustorul cu cobiliţa era un negustor ambulant, iar oltenii reprezentau cea mai numeroasă categorie a acestora. De aceea în Oltenia cobiliţa se folosea indiferent de anotimp, fie pentru transportarea mâncării la câmp, în două oale „înmănuşate“ (cu o singură toartă), care asigurau un bun echilibru pentru a nu fi vărsat conţinutul; pentru transportul apei de la izvor sau de la fântâna satului (în ulcioare, găleţi de aramă, de tablă sau „din cele smălţuite“).
