CRIZA GRECO-TURCĂ (1919) ŞI CRIZA RENANĂ (1936). REACŢII ROMÂNEŞTI

Intenţia noastră este de a releva cum a reacţionat statul român la două dintre cele mai periculoase crize internaţionale derulate pe bătrânul continent în perioada interbelică: cea generată de războiul greco-turc, respectiv de remilitarizarea Renaniei. A avut România instituţiile necesare gestionării unor astfel de momente de criză internaţională? Răspunsurile ei au fost determinate doar de incidenţa evenimentelor sau s-au înscris într-o logică elaborată anterior? Abia sfârşit Marele Război, ici-colo s-au aprins focarele unor conflicte regionale provocate chiar de prevederi ale tratatelor de pace, considerate de unii actori implicaţi jignitoare sau nemulţumitoare. Mă gândesc la războaiele greco-turc sau greco-italian, primul fiind, în opinia noastră, mult mai periculos pentru pacea europeană. Prevederile cu iz colonialist ale Tratatului de Pace de la Sèvres, din 10 august 1920, care reduceau substanţial suprafaţa ţării, au trezit nemulţumirea noii elite politice de la Ankara. Războiul declanşat a urmărit mai multe obiective, între care primele erau eliberarea teritoriului aflat sub ocupaţie, menţinerea controlului asupra Strâmtorilor şi modernizarea societăţii.

(…)

Acest articol a apărut în numărul din ianuarie 2013 (550). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

Acest articol a fost publicat în Articole apărute în reviste și etichetat cu , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.