În a doua jumătate a anilor ’50 un colectiv de trei-patru oameni compunea Biroul Valută din cadrul D.I.E., care se ocupa cu recuperarea moştenirilor unor persoane de origine română ai căror moştenitori aflaţi în ţară de cele mai multe ori nu le voiau. De ce? Contravaloarea lor nu li se oferea în valută, ci se convertea în lei, la rata de 6 sau 14 lei dolarul, spre sfârşitul anilor 1950.
Tot acest birou se ocupa şi cu contactarea unor persoane de etnie evreiască sau germană care aveau cereri de plecare din ţară. Se negocia cu ei suma în valută pentru obţinerea vizei de emigrare. Cei care nu aveau rude cu posibilităţi materiale (sumele variau de la 2.500 la 10.000 dolari) ofereau în cererea de emigrare casa în care locuiau (la curte sau la bloc). În asemenea situaţii se negocia preţul şi se încheiau acte de vânzare-cumpărare, se plătea de către D.I.E. taxa pentru viza de emigrare, iar persoana semna actul că a primit suma negociată. Imobilele respective se foloseau drept case de lucru pentru personalul operativ.