DESTINE DRAMATICE ÎN FAMILIA BRÂNCOVENILOR (2)

Am întrerupt povestirea noastră despre schimbările de copii survenite în familia Brâncovenilor, începută în numărul anterior al revistei, chiar când profesorul francez Jean Alexandre Vaillant – stabilit în principate în secolul al XIX-lea – se pregătea să ne relateze cel de al doilea caz.

Într-un an, Vaillant face o excursie la munte şi se hotărăşte să petreacă vara „în fundul unei văi de la Câmpulung, la poalele muntelui Muscel“. Aici se împrieteneşte cu fierarul Stanciu, pe care îl întâlnise pe când hoinărea pe drumul spre Arefu. Stanciu este un foarte bun povestitor şi Vaillant ascultă cu nesaţ întâmplări din viaţa ţiganilor robi. „Într-o seară… [Stanciu] a fost întrerupt în povestirea sa de sosirea pe neaşteptate a unui om din neamul lui, a cărui vedere îl impresionase puternic. «De la Bucureşti până aici în patru zile, e prea mult pentru vârsta mea, nu-i aşa Stanciule? Supuşii mei o să mă omoare.» «E un nebun», îmi şopti Stanciu; şi în vreme ce îl invită să se aşeze şi să-i comunice noutăţi, l-am observat cu atenţie şi fizionomia lui îmi părea cunoscută. În ciuda celor 80 de ani ai săi, avea ochii plini de foc şi trăsături de o mare fineţe; vocea îi era cavernoasă, ca aceea a unui om care a gemut mult, dar gura îi era surâzătoare şi statura înaltă, barba albă şi gravitatea pe care vârsta o imprima mersului şi vocii îi confereau o nobleţe care făcea că putea fi considerat reîncarnarea unora dintre cei mai venerabili bărbaţi ai Frigiei, un Priam sau un Anchise.

«Nu e ţigan», îmi spuse încetişor Stanciu, «e român, şi asta este nenorocirea lui». «Cum aşa?», am exclamat eu cu surprindere. «Să-l lăsăm să doarmă», continuă Stanciu, «şi am să-ţi spun povestea lui». Şi, chemând-o pe soţia sa, Stanciu zise: «Iana, a venit Brâncoveanu şi îi e foame şi sete, adu-i rachiu şi fă-i o omletă.» Iana ascultă şi Brâncoveanu bea, mănâncă şi adoarme.

Acest articol a fost publicat în Articole apărute în reviste. Salvează legătura permanentă.