Naşterea învăţăturii fengshui este atribuită legendarei zeiţe Fuxi, cea care a creat oamenii şi i-a învăţat să folosească trigramele, pentru a comunica cu cerul şi a ghici viitorul. Primele referiri la fengshui se găsesc pe oasele de divinaţie crestate începând din secolul al XVII-lea î.H., odată cu amplificarea procesului de sedentarizare. Adepţi ai credinţei animiste, profund recunoscători naturii pentru toate darurile pământului şi ale cerului, strămoşii chinezilor erau preocupaţi ca habitatul artificial creat de ei să nu tulbure natura şi să nu afecteze armonia dintre cer, pământ şi om. Construcţiile trebuia să se integreze perfect în mediul înconjurător. Preocuparea primilor practicanţi ai fengshui a devenit profesiunea de credinţă a acestei îndeletniciri, azi devenită ştiinţă, fiind formulată astfel: „Cerul, pământul şi omul sunt un tot“.
Strămoşii chinezilor practicau „arta armonizării, în ansamblul suflării cosmice, a habitatului celor vii şi a locurilor de odihnă ale celor morţi cu suflul – qi-ul pământului“. Geomanţii au îmbrăţişat teoria qi-ului, creată de strămoşii lor, după o perioadă lungă de observaţie, cercetare şi practică. Conform acestei teorii, există o putere sacră, un factor esenţial al naturii, qi-suflu, care a dat naştere lumii şi a nutrit apariţia şi dezvoltarea tuturor lucrurilor, un qi greu şi tulbure, numit yin, şi un qi uşor şi limpede, numit yang, opuse unul altuia şi aflate într-o permanentă creştere şi descreştere compensatorie. Prezenţa acestui qi o căutau fengshui xiansheng – domnii vântului şi apelor –, spre a putea stabili locul benefic pentru amplasarea locuinţelor, palatelor, mormintelor, aşezărilor mai mari sau mai mici, comunităţilor umane.
