Franz Joseph Sulzer (1727-1791) a rămas cunoscut, mai ales, ca un predecesor al teoriei imigraţioniste asupra poporului român. Principala sa lucrare, publicată în trei volume, Istoria Daciei transalpine, chiar dacă judecată aspru, a prezentat şi câteva elemente de un interes deosebit. Printre ele se detaşează descrierile dedicate muzicii româneşti, mai exact folclorului.
Mason fiind, Sulzer a căutat să adopte o atitudine în spiritul vremii – iluministă –, încercând să realizeze, la invitaţia principelui fanariot Alexandru Ipsilanti, o Academie de Drept. Mai toţi cei care l-au combătut i-au pus tonul acid şi atitudinea destul de critică cu privire la anumite însuşiri ale românilor pe seama neîmplinirilor visurilor sale legate de Academie, dar şi pe inadaptabilitatea personalităţii sale la noul mediu. Dând dovadă de cunoştinţe muzicale serioase, Franz Joseph Sulzer a diferenţiat, foarte clar, muzica tradiţională românească şi cea influenţată de elementele străine (greceşti, otomane, albaneze etc.). În opinia sa, influenţa străină în muzica românească a venit prin intermediul lăutarilor ţigani, care, credea el, reprezentau cei mai importanţi, ba poate chiar singurii purtători de muzică populară românească.
(…)
Acest articol a apărut în numărul din mai 2013 (554). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.
