Conform deciziilor Comisariatului Poporului al U.R.S.S. nr. 1.130-436 c, „Despre mănăstirile ortodoxe“, pe parcursul primului deceniu de după Al Doilea Război Mondial, mănăstirilor li s-au impus prestări şi impozite excesive, iar cele basarabene şi cele ucrainene au fost constrânse să contribuie inclusiv cu produse alimentare şi bani la ridicarea ţării după război şi „construcţia“ socialismului. Acest fapt nu avea cum să nu influenţeze negativ starea lucrurilor la una dintre cele mai vechi mănăstiri basarabene, Mănăstirea de maici Tabăra, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, atestată documentar încă din 1779.
Ocupaţia sovietică a Basarabiei, din 1940, a avut un impact distructiv asupra bisericii autohtone, fiind închise lăcaşuri de cult, devastate şi private de bunurile acumulate. Şi Mănăstirea Tabăra a fost deposedată de toate animalele. După dezastrul provocat timp de un an de autorităţile sovietice, în perioada 1941–1944, mănăstirea a înregistrat anumite progrese la capitolul comunitate monahală şi dezvoltare economică. Stareţă a devenit maica Tamara (Maria Alenic), iar mănăstirea număra 100 de persoane: 64 de monahii şi 36 surori de ascultare. În 1943 numărul lor se ridică la 114 maici (75 de călugăriţe şi 29 surori de ascultare) şi a crescut în continuare. De teama persecuţiilor şi deportărilor, câteva monahii împreună cu stareţa s-au retras împreună cu armata în România. La mănăstire au rămas 152 de maici şi surori conduse de stareţa Mavra Limari, pentru ca, odată cu declanşarea politicii de închidere a mănăstirilor, numărul călugăriţelor să se reducă practic de trei ori, ajungând la 52. Odată cu lichidarea mănăstirilor de maici din Basarabia, multe dintre ele au căutat alinare la Mănăstirea Tabăra. Astfel că, la începutul anilor 1950, comunitatea monahală de aici ajunge la 207 maici. Însă dificultăţile abia acum începeau…
Acest articol a apărut în numărul din iunie 2013 (555). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.
