În lucrarea Din istoricul numelor de monede în limba română, citată de mai multe ori, Coman Lupu arată că numele greceşti de monede au pătruns în română mai ales în epoca domniilor fanariote. Sunt mai puţin numeroase în comparaţie cu numele turceşti împrumutate de română în aceeaşi epocă. Grecia era, la acea dată, o provincie otomană şi nu avea dreptul de a bate monedă. În relaţiile comerciale dintre greci şi ţările române se foloseau fie monede turceşti, fie de altă origine. Pe de altă parte, unele nume de monede provenite la originea îndepărtată din greacă (aspru, statir, talant) sunt considerate în lucrările lexicografice româneşti de origine slavă, pentru că au ajuns în română prin intermediar slav şi, de aceea, le-am discutat la termenii slavi.
Costandă este un cuvânt explicat în Dicţionarul Academiei prin „veche monedă de argint, numită în Moldova şi potronic, a cărei valoare varia după epoci“. Părerile asupra originii sale sunt împărţite. După N. Iorga, ar putea fi „alt nume pentru asprul turcesc, de la Constantinopol“. Este sigur că a fost un termen frecvent consemnat în secolul al XVII-lea, dar apare şi în secolul al XIII-lea la doi moldoveni (D. Cantemir, N. Muste). Originea stabilită acestui cuvânt în Dicţionarul Academiei (neogrecul konstantinato) este acceptată şi de Alexandru Ciorănescu, în dicţionarul său etimologic. Ciorănescu îl consideră însă un dublet al lui constantinat sau co(n)standinat, care avea sensul „monedă veche de aur cu efigia lui Constantin cel Mare, care se găsea destul de frecvent în tezaurele din bazinul Dunării“ sau, în general, „monedă de aur“.
