Continuăm seria denumirilor de monede cu alte trei cuvinte: zlot, codrant, grivnă. Primul a fost bine cunoscut, celelalte două au avut o circulaţie restrânsă. Cuvântul a fost atestat prima dată la 1571 în spaţiul românesc: „adică eu, Malea Costea, […] am vândut giumătate de loc […] dreptu 200 de zloţi tătăreşti“. Zece ani mai târziu (în 1581) apare sub forma zlat, în Pravila ritorului Lucaci: „dreapta un psaltir, 6 aspri, de tetraevanghelul, 3 zlat“. Cuvântul este înregistrat în Cazania lui Varlaam şi în cronicile lui M. Costin şi N. Costin, precum şi în diverse documente din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În primele documente moldoveneşti zlot înseamnă ducatul de aur veneţian sau genovez de la Caffa, pătruns în ţările române prin comerţul cu cetăţile italiene. O. Sechelarie şi N. Stoicescu, în lucrarea Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar (Bucureşti, 1988, p. 524), arată că, având o circulaţie largă, zlotul a căpătat sensul de monedă de aur; cu acest sens apare în denumirea mai multor valute: zloţi tătăreşti, leşeşti, nemţeşti, ungureşti, turceşti.
Zlotul a avut diverse valori, în secolelele următoare. Sub numele de zlot tătăresc a ajuns să fie o monedă dominantă până în secolul al XVII-lea. După această perioadă, are o circulaţie redusă în toate ţările româneşti. Coman Lupu citează două exemple din creaţii folclorice din Transilvania şi din principate: „Îţi mai trebuie câte un ban/ ca să cumperi suleiman/ Că io îlu plătescu c’un zlotu/ Şi tu’lu dai p-uă falcă totu“ şi „O scos un zlot/ ş-a cinstit fecioraşii satului“. Este interesantă apariţia lui zlot şi în aromână (zloată, zlot, zlotă), unde este folosit cu sensul „veche monedă turcească“ şi este explicat de T. Papahagi ca fiind un împrumut din turcă (zolota), albaneză (zollotë) şi bulgară (zolota). În dacoromână se consideră că este un împrumut din polonezul zloty (unii dau şi forma rusă zlotyĭ). În ambele limbi, la baza termenului stă slavul zlatŭ „aur“.
