REGELE FERDINAND – OMUL

În tinereţe, principele Ferdinand era un bărbat destul de atractiv: înalt, zvelt, blând, cu ochi albastru-verzui. Nasul coroiat, mustaţa stufoasă şi urechile mari, clăpăuge, prefaţau ovalul unei feţe interesante. După cum avea să observe şi Elencuţa Văcărescu, în amintiri, trăsăturile „nu închipuiau în niciun fel rasa germană“. În şedinţa Senatului din 9 mai 1890, Ferdinand a rostit un angajament, pe care-l va respecta ca rege constituţional: „Voi contopi astfel existenţa Ţării cu a mea; în mine veţi găsi un coleg mândru de a conlucra la tot ce va da tărie şi strălucire patriei noastre neatârnate“. Fără a-şi exterioriza trăirile, părând mai degrabă trist (după cum şi-a notat Martha Bibescu), Ferdinand n-a dorit – sau n-a fost interesat – să apară „el şi numai el în prim plan“, preferând „să trăiască pentru dânsul prin colţuri retrase“ (Nicolae Iorga).