Magazin Istoric - noiembrie 2010

36 magazin istoric majoritãþii monarhilor, la în- ceputul istoriei. În politeis- mele populate cu numeroºi zei minori, pe lângã marii zei, regele sau împãratul putea sã se includã foarte uºor, natural am spune, în panteon. În spaþiul greco-latin, treapta diferenþietoare între uman ºi divin nu este multã vreme încãlcatã, ci respectatã. Ale- xandru cel Mare se considerã cel mult un semizeu. Iulius Cezar se pretinde un des- cendent din Venus, dar este divinizat abia dupã moartea sa. Apoteoza devine în imperiul instaurat prin puterea lui Octavian Augustus un act care succede funeraliilor im- periale. Dar aceasta numai pentru puþinã vreme, cãci, sub Claudius, împãratul ajunge sã se declare, ori sã fie declarat, zeu încã în viaþã fiind. În frumoasa creaþie romanescã a lui Robert Graves Eu, Clau- dius, împãrat ºi zeu , în douã pãrþi – publicate uneori sepa- rat, alteori împreunã – mo- mentul demenþial al transfor- mãrii unei minþi, alterate sub un stress insuportabil, într-o conºtiinþã efectiv alienatã este descris cu o pãtrunzãtoare imaginaþie ºi cu o foarte bunã cunoaºtere a psihopatologiei unor astfel de stãri. C e a însemnat însã, în realitate, divinizarea împãraþilor romani – ºi aceasta încã din viaþã –, simplu protocol util practicii pu- terii sau paranoie în toatã puterea devastatoare a u- nei astfel de boli? Este de presupus cã ambele variante au fost ilustrate concret, în funcþie de personalitatea unui împãrat sau a altuia. Cultul imperial, al persoanei auguste, era obligatoriu în stat, dar este evident cã acesta, în foarte înalta ºi, totodatã, pragmatica, spirituala civilizaþie ºi culturã romanã nu avea cum deveni neapãrat un delir. În unele cazuri însã ºi cu deosebire cele ale persecutorilor sãlba- tici ai creºtinismului se poate suspecta o componentã pa- ranoicã realã, nu doar simplu paranoidã, probabil foarte rãspânditã nu doar în rândul împãraþilor, ci al conducãto- rilor autoritari, în general. A fost un element prezent ºi care a jucat un rol important în cruzimile repre- siunii religioase din secolele care au precedat de- cretul lui Con- stantin cel Mare de la Milan, din 313, prin care s-a acordat libertate de cult, în im- periu, pentru cre- dinþa creºtinã. Când însã unii dintre împãraþi au fost asasinaþi, niciunul nu pare sã fi invocat – atât cât reuºesc sã îmi amintesc din textele istoricilor romani –, în faþa conspiratorilor, condiþia sa pretins divinã, ceea ce un subiect delirant ar fi fãcut în mod aproape cert. De altfel, un faraon precum Bochoris este ars pe rug, dupã ce este în- frânt în rãzboiul cu etiopienii. Faptul cã prin demnitatea sa regalã participa ºi la divinitate nu pare sã fi impresionat prea mult pe duºmanii sãi. Câtã vreme, apoi, lumea este condusã spiritual de niºte mari religii, aceastã formã majorã de paranoie, sau comportament paranoid, nu mai compromite normalitatea ºi bunul simþ, oricum puse la încercare prin alte mecanisme patogenice decât megalo- manie în formã extremã. Interesant ºi tragic este faptul cã abia ateismul, devenit principiu de stat, în particular al unor state totalitare, intro- duce din nou în istorie o formã de cvasi-divinizare, care, de fapt, este chiar o divinizare, Divinizarea împãraþilor romani – simplu protocol util sau paranoie? ªi una ºi alta, în funcþie de personalitatea fiecãrui împãrat Gilbert Keith Chesterton