Magazin Istoric - noiembrie 2010

37 noiembrie 2010 rãmasã burlescã într-o lume care se pretinde fãrã Dum- nezeu ºi fãrã zei. Carol cel Mare, împãraþii germani, Napoleon I, Napoleon al III- lea, marii regi, francezi, spa- nioli, englezi, sultanii oto- mani, þarii sunt orice; de exemplu, monarhi de drept divin, dar nu ºi fiinþe divine. O oarecare excepþie fac împã- raþii extrem-orientali, dar tocmai rigorile tradiþiei ºi ritualurilor exclud, practic, elementul patologic de tip antic mediteranean din exis- tenþa respectivelor civilizaþii ºi, probabil, ºi din conºtiinþa suveranilor acelor imperii. Principalii dictatori ai state- lor totalitare ateiste sunt divinitãþile unice ale spaþii- lor nefericite, locuite de o umanitate în derivã. „Cultul personalitãþii“ este un eufe- mism pentru termenul mult mai real de zeificare, de apo- teozã, de care au avut parte Stalin, Hitler, Mussolini, Mao Zedong, Ceauºescu, Enver Hodja ºi, în fapt, cam orice secretar general de partid comunist. P aranoia împãraþilor romani precreºtini, realã sau simulatã, avea caracterul unui oarecare anacronism ºi, aºa cum s-a notat mai sus, prin chiar acest fapt devenea un delir trucat sau real. Prin comparaþie cu acele istorii vechi, variantele de secol XX ale absurdului paranoic legate de intrarea în scenã a führerilor sau a ºefilor comuniºti de facturã stalinistã au proporþii infinit sporite. În toate aceste cazuri, nimic nu mai justifica deriva psihoticã. Cruzimea – singura constantã a istoriei umanitãþii Ea se explicã exclusiv ca boalã mentalã generatã de capa- citatea de evoluþie dincolo de orice limite a unei orientãri psihice aberante. Cultul personalitãþii sau arogarea poziþiei de führer al unui popor nu mai reprezenta o adaptare la necesitatea poli- ticã a dominaþiei, pe care o apoteozã abia o compromi- tea ºi fragiliza, în loc sã o consolideze. Fragilizare care se repercuta ºi asupra sis- temelor pe care respectivii dictatori le alcãtuiserã sau le dezvoltaserã. Credinþa însãºi este o limitã, condiþia mo- narhicã, de asemenea, cel puþin într-o lume majoritar creºtinã. Odatã aceste limite dispãrute (cu excepþia ca- zului Italiei încã regale, la acea vreme a dictaturii musso- liniene, caz oricum mult mai puþin patologic decât celelalte douã, trei sau pa- tru totalitarisme), vedem de ce este în stare omul asu- pra cãruia am- bianþa nu mai exercitã nicio funcþie psihic reglatoare. Abuzul de putere a fãcut din cea mai mare parte a istoriei umanitãþii un spaþiu al patologiei fricii. Timp de mii de ani, istoria a fost domeniu al terorismului de stat sau privat – în ultimii 20 ani, statele îºi reduc, parþial ºi relativ, dar îºi reduc, acþiunea de control al omului prin fricã, prin generarea unei continue angoase. Pe acest teren al fricii este foarte greu de diferenþiat limita dintre psihopatie ºi relativã normalitate, norma- litate datã de media com- portamentului uman, prea departe, oricând, de ceea ce ar trebui a se socoti sãnãtate psihicã prin prisma regulilor normale ale relaþiilor umane, acelea afirmate în morala „Decalogului“ ºi dezvoltate în „Predica de pe Munte“. Din seria gravurilor consacrate de Pieter Brueghel cel Bãtrân celor ºapte pãcate capitale ale omului: lãcomia