Magazin Istoric - noiembrie 2010

65 noiembrie 2010 BRUMAR 27 26 30 332 î.H . Alexandru cel Mare este încoronat faraon al Egiptului ºi aclamat ca un zeu în carne ºi oase, ceea ce este împotriva tradiþiilor Greciei. El însã este tot mai convins cã era însemnat de zei, are o misiune divinã ºi, într-un fel, este ales pentru mãrire. În urmãtoarele douã luni Alexandru cheltuie mulþi bani pentru îngrijirea templelor egiptene ºi pentru ofrande aduse zeilor. De asemenea, studiazã obiceiurile ºi tradiþiile egiptene. Priveºte aceastã perioadã din viaþa lui ca un fel de vacanþã, în cadrul programului sãu neîncetat de cuceriri. Egiptul este cheia strategiei de preluare a controlului asupra drumurilor comerciale din Mediterana. În plus, þara prezintã o atracþie profundã pentru Alexandru, crescut cu basmele despre bãtrânii zei, povestite de mama lui, Olimpia, ºi educat de tutorele sãu, Aristotel, cu credinþa cã Egiptul este leagãnul civilizaþiei ºi locul de naºtere al filosofiei. 1974 . Edgar Faure, preºedinteleAdunãrii Naþionale din Franþa, þarã unde avortul rãmâne un delict sever, sancþionat cu închisoare de la ºase luni la doi ani, deschide dezbaterile, în vreme ce în faþa Palatului Bourbon, manifestaþiile împotriva avortului exercitã o presiune fãrã precedent. La tribunã, Simon Veil, 47 de ani – ministru al Sãnãtãþii ºi cea care, încurajatã de preºedinte, Giscard d’Estaing, ºi premier, Jacques Chirac, a redactat un text de lege pentru a legaliza avortul –, apare încordatã. Se bâlbâie, stâlceºte cuvintele, dar degajã vitalitate. Toatã þara urmãreºte la televizor bãtãlia parlamentarã, care la 11 noaptea nu s-a încheiat. De la locul ei, singurã în mijlocul furtunii, Simone Veil încaseazã toate insinuãrile. La ºedinþa urmãtoare, un deputat îndrãzneºte chiar sã compare avorturile cu crimele naziste. Cu lacrimi în ochi, Simone, deportatã în timpul rãzboiului, este pe punctul de a se prãbuºi. Dar se þine tare. Vineri, 29 noiembrie, proiectul este adoptat. Câteva zile mai târziu, într-un butic, o vânzãtoare se apropie de ea ºi-i cere permisiunea de a o îmbrãþiºa: „Aº vrea sã vã mulþumesc!“ 1963 . La cinci zile dupã asasinarea lui John Kennedy, Lyndon Johnson, noul preºedinte al S.U.A., pronunþã un discurs magnific în faþa Congresului: „Aº da orice sã nu mã aflu aici, astãzi, în faþa dumneavoastrã. Dar visurile lui Kennedy nu vor muri. Mai întâi, sã facem ca acest congres sã rãmânã în amintire drept acela care a fãcut mai mult pentru drepturile civice decât cele o sutã de sesiuni precedente. Administraþia mea, aici, acum, declarã rãzboi necondiþionat sãrãciei.“ Johnson este texan ºi provine dintr-o familie cãreia i-a venit greu sã o scoatã la capãt cu existenþa zilnicã. Tatãl nu lucrase în domeniul petrolului, ci era institutor ºi proprietar al unui pãmânt afectat de eroziune. Marea crizã avea sã-l ruineze. Lyndon nu va uita niciodatã acea perioadã, pentru cã la 15 ani culegea bumbac, fãcea cu cremã pantofii clienþilor frizerului, spãla vase, servea în restaurante. 1872 . În Capitalã sunt propuse cinci mari lucrãri de anvergurã, printre care ºi planul de nivelment, canalizarea strãzilor ºi „pavarea generalã a strãzilor publice cu piatrã cubicã“. Este un proiect îndrãzneþ, dar costisitor, care are nevoie de fonduri uriaºe pentru realizare. Aºa cã, încã din 1868, o lege, prima a drumurilor publice, a impus locuitorilor oraºelor o taxã pentru întreþinerea drumurilor, care îi scutea pe orãºeni de prestarea celor trei zile de muncã în acest scop. Lãþimea unei strãzi nu putea fi mai micã de zece metri. Pentru fiecare an se preconizeazã acoperirea unei suprafeþe de 60.000-80.000 metri 2 . Trei ani mai târziu, în 1875, reprezentantul în þarã al carierelor din Belgia, Emil Bobart, primeºte oferta primarului general, G. Manu, pentru importul pietrei prismatice de porfir de Quenast, folositã apoi ºi pentru porþiuni din Calea Mogoºoaiei (CaleaVictoriei). Prima stradã pavatã este Calea Târgoviºtei, devenitã dupã rãzboi Calea Griviþei. Piatrã de râu primeºte Târgul Moºilor, „în toatã întinderea lui, de la grãdina Sf. Gheorghe pânã la bariera Obor.“ Cu toate acestea, în 1878, dintre cele 721 de strãzi bucureºtene o treime nu sunt pavate nicicum, jumãtate sunt cu pietre de râu, o zecime au pavaj de lemn ºi asfalt, iar restul are piatrã cubicã, adusã din Elveþia, Transilvania ºi Belgia. 14

RkJQdWJsaXNoZXIy NDMxNzY=