Iniţial, posibilităţile Securităţii de a infiltra agenţi în străinătate erau limitate, dată fiind „îngheţarea“ aproape totală a relaţiilor politice, economice şi culturale dintre România şi Occident. Lucrurile au început să se schimbe, treptat, de la jumătatea anilor ’50, dar mai cu seamă după 1960. Intensificarea schimburilor comerciale şi a cooperării economice cu statele occidentale, însoţită de o reluare a vechilor relaţii de natură culturală şi artistică, precum şi o relativă liberalizare a regimului de acordare a vizelor turistice a făcut ca numărul românilor care ajungeau în Occident să fie în continuă creştere.
Printre aceşti cetăţeni români, Securitatea şi-a plasat cu abilitate proprii ofiţeri acoperiţi sau informatori, cu misiuni de durată variabilă. Securitatea a folosit, după model sovietic, şi o categorie specială: ofiţerii deplin conspiraţi sau „fantomele“.
Pentru a lămuri această denumire stranie, trebuie menţionat că multora dintre ofiţerii din această categorie li se înscena moartea, după care li se confecţiona o biografie nouă (o „legendă“) cu elemente cât mai veridice şi uşor de verificat. Chiar şi cei care nu treceau prin acest simulacru macabru, odată intraţi în procesul de pregătire pentru implantarea în străinătate, nu mai aveau voie să păstreze legătura cu părinţii, prietenii, rudele, fiind cazaţi în case conspirative ale Securităţii, unde parcurgeau un complex proces de instruire teoretică şi practică. Erau supuşi şi unor verificări minuţioase.
Înainte de a fi „implantaţi“ în ţara pentru care erau pregătiţi, ofiţerii deplin conspiraţi trebuia să treacă anumite teste şi probe practice, care includeau îndeplinirea unor misiuni în ţară sau chiar în străinătate.
