Şi totuşi, nu sovieticii au constituit principala preocupare pentru britanici în anii imediat următori războiului mondial. Principala ameninţare pentru Guvernul Maierstăţii Sale a venit din Palestina. Şi s-a dovedit una căreia nici guvernul, nici serviciile speciale nu au fost tocmai pregătite să îi facă faţă. Este adevărat, exista şi o încărcătură emoţională foarte puternică. Britanicii aveau o relaţie destul de încărcată, după Primul Război Mondial, cu lumea arabă. La rândul lor, evreii îşi doreau constituirea unui stat naţional în Palestina şi veneau şi după imensa tragedie a Holocaustului.
În timpul Primului Război Mondial, britanicii i-au încurajat pe arabi să se revolte contra Imperiului Otoman, aliatul Germaniei. Le-au promis că le vor susţine aspiraţiile de independenţă, după încetarea conflictului. Apoi a survenit Acordul Sykes-Picot, din 16 mai 1916, numit astfel după numele celor doi diplomaţi care l-au semnat, unul britanic, celălalt francez. Acordul avea şi binecuvântarea Rusiei şi stabilea modul de împărţire a sferelor de influenţă în Orientul Mijlociu, la încheierea conflagraţiei. Arabii l-au considerat o trădare. În iunie 1922, Liga Naţiunilor i-a încredinţat Marii Britanii mandat internaţional pentru administrarea Palestinei.
