Slujitorii nu-i trădează numai pe boieri. Un domn în dificultate este pentru ei ocazia unui nesperat jaf. Vasile Lupu a trăit o astfel de spaimă: „dărăbanii la aceia fugă a lui Vasilie vodă din scaun era gata să jecuiască carăle cele domneşti“. La fel şi Gheorghe Ştefan. De altfel, apogeul nechibzuinţei slujitoreşti fusese atins în timpul lui Gheorghe Ştefan. După ce i-a enumerat, precizând efectivele, cronicarul a insistat pe cheltuielile provocate de întreţinerea lor („era la noi în ţară amu mai greu de dări, pentru mulţimea lefeciilor ce ţinea Ştefan vodă“) şi pe dezordinea pe care au provocat-o („atâta samă de slujitori ţiindu Ştefan vodă, nici de la unii zarva nu s-au început, numai de la muntenii săimeni şi capetele lor […] den nebunia căpitanilor săi şi den semeţiia “).
Intervenţia hotărâtă a lui Gheorghe Ştefan a pus capăt zarvei. De altfel, cronicarul a apreciat corect mişcarea din Moldova, care, în comparaţie cu cea din Ţara Românească, a avut dimensiuni mai reduse. După ce a descris jafurile şi crimele petrecute „nu numai în Bucureşti, ce şi la ţară“, autorul a dat drumul furiei sale, îndelung reţinute: „De simeţiia aceia acelor slujitori şi faptă aşea scărnavă şi de-abiia audzită într-alte ţări, supt mare grije şi ca-ntr-o robie fiindu Constantiin vodă la slujitorii săi, nu ce porunciia el, ce ce vrea ei să facă făce“.
