Magazin Istoric - noiembrie 2010

17 noiembrie 2010 casele din mahalale, iar grâul este pus la încolþit. La culesul viilor Septembrie este luna în care, plini de emoþie, ames- tecatã cu teamã ºi bucurie, copiii încep ºcoala. Uniforme, flori, gãlãgie, râsete, chemãri, lacrimi, voie bunã, profesori scorþoºi ori zâmbitori, toate întregesc un tablou vechi ºi nou deopotrivã. Fetele aveau ºcolile lor ori, dacã nu, clase separate cu intrare separatã de intrarea bãieþilor. Educaþia era atunci mult mai strictã ºi mai rigidã. Prima ºcoalã superi- oarã din România a fost ªcoala „Sfântul Sava“, al cãrui nume vine de la vechea mãnãstire, aflatã în secolul al XVI-lea în centrul Bucureº- tilor, pe locul Universitãþii de astãzi. Au apãrut apoi ºi alte ºcoli cu veche tradiþie, care fiinþeazã ºi astãzi: Liceul „Gheorghe Lazãr“, a cãrui culoare definitorie odinioarã era albastrul ca cerul, atât de îndrãgitã de elevi, culoarea ºepcilor, blazonul de nobleþe, aºa cum Liceul „Mihai Vi- teazul“ avea culoarea galben, Liceul „Matei Basarab“, alb, Liceul „Gheorghe ªincai“, verde, iar Liceul „Spiru Haret“ un frumos mov pal. Uniformele erau în perioada interbelicã mândria bãieþilor ºi fetelor de pension. Fetele erau îmbrãcate în rochiþe cu ºorþuleþe ºi volã- naºe, iar bãieþii în costume, cu ºepci cu cozoroace strãluci- toare, de lac. Numerele se purtau pe mâna stângã, unde se rãsfãþau ºi iniþialele aurite ale liceului. Oraºul s-a bucurat mai me- reu de toamne lungi ºi fru- moase, cu soare blând ºi ploi trecãtoare. Arareori se abãtea la începutul toamnei vremea rece ºi umedã, care sã-i oblige pe locuitori sã stea în casã, la gura sobei, cu ochii pe geam, tânjind dupã zilele verii trecute. Dar oamenii nu prea aveau timp de admirat peisajul autumnal, cãci treburile erau multe ºi bine rostuite. În septembrie, bucureºtenii mai cu dare de mânã, care aveau o vie în împrejurimi, porneau cu elan la cules, întovãrãºiþi de multe ori de rude ºi prieteni. La fel fãceau ºi proprietarii de moºii de la deal sau de la munte, care aveau livezi de pomi fructiferi, îndeosebi de pruni. Cel mai mare lux al curþi- lor boiereºti de odinioarã erau considerate pivniþele amplasate sub marile case boiereºti. Ele se sprijineau pe stâlpi groºi. Vinul era pãstrat în pivniþe, în butoaie imense. Obiceiul era atunci ca pe stâlpul din mijloc sã fie zugrãvit chipul patronului pivniþei, care era unul dintre sfinþii noºtri creºtini, el devenind astfel protectorul pivniþei. Nu se putea spune cã oraºul nu se resimþea într-o anume mãsurã, cel puþin o lunã, din cauza lipsei celor plecaþi la cules de struguri. Viaþa ºi animaþia Bucureºtiului se strãmutau în acest timp pe dealuri ºi podgorii, mai ales de-a lungul Dealului Mare. Chiar dacã se muncea cu sârg, nici petrecerile nu erau lãsate deoparte. Familiile care aveau vii învecinate – ºi nu numai – se vizitau, cu lãutarii dupã ele, petrecând pânã târziu în noapte. Aºa se fãceau noi cunoºtinþe, se legau prietenii Mutatul de Sf. Gheorghe