Magazin Istoric - noiembrie 2010

34 magazin istoric frenie, a considerat cã aceastã boalã nu este altceva decât o „demenþã afectivã“, intelectul menþinându-se apt de perfor- manþe înalte, pe când bolnavul pierde contactul cu realitatea, ca urmare a golirii, suprimãrii, practic totale, a afectivitãþii sale. Într-o formã mai puþin exactã, dar extrem de relevantã, scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) afirma cã nebunia nu constã în a-þi pierde raþiunea, ci în a pierde totul în afarã de raþiune; prin tot aici se înþelege, evident, dispo- nibilitatea emoþionalã, compasiunea, capacitatea de a iubi, afectele proprii omului normal. C orelaþia dintre concepþiile ºi ideile lui Bleuler, Chesterton ºi Fromm se relevã de la sine. În consecinþã, ne putem întreba câþi dintre creatorii de istorie, ºefii politici ai naþiunilor sau popoarelor, de pe parcursul unor secole sau milenii, ar putea proba, ar putea fi presupuºi a fi încercat sentimentele umane, normale, fie ele aflate ºi la nivel mi- nimal. Aceasta nu în relaþie cu adversarii, competitorii sau egalii lor, ci pânã ºi cu pro- priile lor popoare, cu supuºii lor sau cu acei semeni care, în calitate de cetãþeni, i-au adus în vârful ierarhiei statale. S-a spus adesea cã politica are chiar obligaþia de a fi, pur ºi simplu, un calcul rece ºi eficient. Rece fiind, în ra- porturile reale – ºi nu simu- late, trucate – cu popoarele, cu naþiunile ºi lumea, politica mai poate fi eficientã, iar modelul uman pe care îl creeazã ºi propagã mai aparþine, acesta, normalitãþii omeneºti? Relaþia psihologie-politicã obligã la încã o investigaþie, respectiv una a interferenþei psihologie-eticã-istorie. Ma- joritatea istoricilor ºi criticilor îl acuzã pe Machiavelli pentru teoria sa pragmaticã. Autorul considerã cã un scop înalt în cazul tratat în celebra sa operã, Principele , fiind vorba de întãrirea ºi unificarea con- ducerii statale a unei Italii divizate, aceasta eventual sub autoritatea unui conducãtor precum Cezare Borgia, pentru care scrupulele etice nu au reprezentat niciodatã obli- gaþii – poate îndreptãþi orice politicã de naturã sã permitã, fie ºi cu mari costuri morale, atingerea acestuia. Pe de altã parte însã, cruzimea unui Vlad Tepeº, cãreia cronicarii sau istoricii strãini i-au atribuit drept cauzã boala mintalã, ajunge sã fie scuzatã de autori români celebri, care o socotesc un instrument politico- istoric acceptabil, fie ºi mãcar în contextul epocii. Metoda celor douã mãsuri pare sã fie lesne aplicabilã când este vorba de cerce- tarea trecutului ºi, astfel, pare dificil de aflat despre ce fel de normalitate se poate vorbi atunci când analiza psihologicã apli- catã la istorie poate afecta prestigiul unor popoare legate de false imagini ºi idei preconcepute, de tabuuri privind sfera orgo- liilor naþionale. Este evident cã au existat epoci în care a fost creatã ideea ºi s-a structurat con- ceptul normalitãþii omului, ca fiinþã umanã. A apãrut, altfel spus, umanitatea omului universal, în calitate de realitate ontologicã. Avem toate motivele sã socotim aceste perioade ca fiind în esenþa lor culturale, pe de o parte, ºi religioase, pe de altã parte. Nu s-ar putea vorbi de anormalitate psihicã ºi de alienare din unghi psihic a istoriei nici în mãsura în care o epocã ºi un model uman se împlinesc atât prin creaþie, cât ºi prin credinþã. Oare câþi dintre ºefii politici ai popoarelor ºi naþiunilor au încercat sentimente umane normale în relaþiile cu adversarii, competitorii, supuºii sau concetãþenii lor, în general? Eugen Bleurel