Magazin Istoric - noiembrie 2010

75 noiembrie 2010 William-Adolphe Bouguereau erau liderii acestei viziuni conservatoare, adulaþi ºi încãrcaþi cu onoruri, proclamaþi continuatori ai marii picturi muzeale. În toamna anului 1879, tocmai cãtre unul dintre aceºtia se îndreaptã Mirea, convins cã arta practicatã de Henri Lehman (elev al faimosului Ingres), în atelierul cãruia adãstase pânã atunci, era, în chip paradoxal, prea convenþionalã. Carolus Duran, a cãrui influenþã asupra pictorului nostru va rezista pânã târziu, era, se pare, bine înzestrat ºi temeinic ºcolit. Dupã un început în orbita neoclasicismului, dublat de o expresie de sorginte caravaggescã (care, la un moment dat, l-a condus cãtre Gustave Courbet ºi Théodule Ribot), el ajunge treptat într-o fazã de declin, voalatã însã de voga salonardã în desfãºurarea cãreia se înscrie ucenicia lui Mirea. Acesta este atât de fascinat de gloria ºi adulaþia care pluteau în jurul numelui maestrului sãu, încât imitarea fidelã i-a devenit preocuparea cea mai statornicã. C are vor fi fost resorturile care au declanºat aceastã opþiune în cazul lui Mirea? În epoca primei sale ucenicii, frec- ventase muzeul Luvru, unde studiase în- deaproape tablourile lui Vélasquez, Tizian sau Rembrandt. Singura lucrare care ilustreazã aceastã epocã, prezentatã la Salonul din martie 1879, Bacanta ºi Faunul , este poate cea mai interesantã din întreaga sa operã. Aici atinge desenul lui Mirea intensitatea maximã, dezvãluind o filiaþie complexã (Lehman, Ingres, Rubens etc.). În acest tablou, compo- ziþia, miºcarea, carnaþia, dar ºi expresivitatea tuºei îl plaseazã în compania vechilor maeºtri flamanzi ai secolului al XVII-lea, în special a lui Jacob Jordaens. În aceastã pânzã vedem cã nu-i este strãinã nici puterea de a sugera o anume lascivitate dionisiacã, pretext îndã- rãtul cãruia pictorii Saloanelor de atunci repre- zentau senzualitatea câte unui nud feminin. Deºi compromis de convenþionalitatea ma- nierei academice, ta- bloul debutantului Mi- rea era în acel moment de o valoare egalã cu a celor lucrate de vede- tele Salonului. Este posibil ca refuzul ad- ministraþiei Salonului de a-l expune – deºi primise încuviinþarea Juriului – sã-l fi deter- minat sã treacã într-o altã tabãrã, cea a lui Carolus Duran, unde întrevedea, poate, libertatea ºi posibilitãþile de a se exprima în „marea manierã“, dar mai cu seamã acceptarea lucrãrilor sale. C ompoziþiile grandioase pictate ulterior s-au dovedit a-i fi fost nefaste lui Mirea, mai ales atunci când schiþele preparative s-au pãstrat. Puse în jocul comparaþiei, acestea dezvãluie o tristã inabilitate de a stãpâni marile suprafeþe. Fãrã a realiza aceastã tarã evidentã, pictorul nostru expune în 1884 Vârful cu dor. Legendã valahã . Ce este aceasta? Capodoperã sau eºec? Tabloul înfãþiºa o legendã descrisã de Carmen Sylva, cu intenþia lãmuririi unui toponim: „Ionel, dupã ce se despãrþi de Ileana ºi-ºi pãrãsi turma, se sui tot mai sus, pânã ce ajunse în vârful muntelui. Aci, dupã ce cu lacrimele în ochi îºi alungase câinele, cel din urmã al sãu prieten, rãmase singur în pustietatea cea mare a muntelui. Doi vulturi pluteau la picioarele lui [...], norii se învârteau împrejurul capului ºi se apropiarã tot mai mult [...] Deodatã, norii îºi luarã forme diferite. Se pãrea cã sunt niºte fiinþe femeieºti de o frumuseþe rarã, cu veºminte albe ºi strãlucitoare ca omãtul; cã se þin de mânã plutind în aer, legãnându-se împrejurul lui Ionel [...]“. Inovaþia atribuitã era, de fapt, conjuncþia între o naraþiune autohtonã pretins legendarã ºi o peliculã „arcadianã“. Pãstoraºul surprins de extaz pe vârful muntelui este metamorfozat, astfel, într-un soi de efeb, frumos precum Adonis, iar reprezentarea legendei devine pre- textul transportãrii într-o regiune parnasianã. În marea lor majoritate, reacþiile contem- poranilor sãi se încadreazã într-un registru admirativ. Henry Houssaye, considerat un critic cu o autoritate necontestatã, îi dedicã în Revue des deux Mondes un articol elogios, în care þine sã sublinieze mai ales calitatea de colorist ºi, desigur, farmecul fabulei figurate: „Un pictor român, domnul Mirea, ne povesteºte o legendã din þara sa [...] Domnul Mirea a exprimat bine poezia legendei [...] totul este þinut, aºa cum trebuia, între vis ºi rea- litate“. La revenirea în þarã, lumea bunã s-a grãbit sã viziteze ate- lierul artistului care, ca într-un ritual, îºi pre- zenta capodopera, ma- nevrând draperii ºi lumini. „Vârful cu dor. Legendã valahã“, expusã în 1884 (Continuare în p. 91)