BUCUREŞTII ÎNTRE CORUPŢIE ŞI NEPĂSARE

Pentru noi cei de azi, ca şi pentru contemporanii Bucureştilor de început de ev modern, capitala Ţării Româneşti prezenta imaginea unui oraş balcanic-oriental. Ea putea fi, în egală măsură, cea a unui mare sat, dominat, peste grădini cu arbori seculari, de turlele bisericilor sau cea a unui furnicar neîntrerupt de oameni, trăsuri şi căruţe care, într-o învălmăşeală ameţitoare, îşi ducea activitatea zilnică. Pentru a ne da seama de această realitate ne putem raporta la catagrafia din 1810, în care sunt înregistrate 81 de mahalale, însumând 6.006 case, cu aproximativ 42.000 de locuitori. Atât ca întindere, cât şi ca populaţie, Bucureştii erau la acea dată cea mai mare capitală din S-E Europei, comparabilă cu marile oraşe ruseşti. Numai Moscova şi Petersburgul îl depăşeau, după cum apreciau în 1808 călătorul rus D.N. Bantîş–Kamenski şi în 1811 generalul Kutuzov.

Treptat modernitatea a început să îşi facă loc în adânc înrădăcinata tradiţie. Aşa se face că la mijlocul secolului al XIX-lea centrul şi periferia Bucureştilor erau clar conturate, Dâmboviţa fiind graniţa dintre zona prosperă a oraşului şi mahalale (termen ce începe să capete sensul peiorativ de mai târziu). De asemenea, în aceeaşi perioadă, se diferenţiază şi distincţia netă între nordul Capitalei, dominat de parcuri, clădiri somptuoase, echipaje de lux (care rivalizau cu cele de la Paris sau Viena) şi sudul oraşului, în care atmosfera dominantă rămăsese cea rurală (dacă ar fi să ne gândim doar la Dealul Viilor, din care a rămas astăzi numai numele unei şosele aglomerate).

Acest articol a apărut în numărul din April 2015.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.