În prima jumătate a secolului al XIX-lea numele de monede turceşti, a căror prezentare am început-o în numărul pe luna decembrie a anului trecut, sunt cele mai numeroase. După înlăturarea domniilor fanariote (1821), Principatele continuau să depindă politic de Poarta Otomană, chiar dacă puterea turcă nu mai avea influenţa anterioară. Un rol important l-a avut Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 care a făcut ca Rusia să deschidă Principatele române către Occidentul european. Se menţin însă relaţiile tradiţionale cu Poarta. Coman Lupu (în lucrarea Din istoricul numelor de monede în limba română, pe care am mai amintit-o) subliniază numărul mare de monede folosite în circuitul financiar românesc după 1800 (cele mai multe dintre acestea erau turceşti şi denumeau monede emise în prima jumătate a secolului al XIX-lea).
Altmâşlâc era o monedă a cărei existenţă este mult discutată: nu apare în clasica lucrare a lui Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, deşi cunoscutul numismat Octavian Iliescu, citat de C. Lupu, declară că a avut o circulaţie mare în spaţiul carpato-dunărean. L. Şăineanu menţionează un document, datat după 1824, în care ar fi apărut. Tot el dă etimologia: turc. altmîşlîk derivat de la altmiş „60“ + sufixul -lik.
Beşlic este derivat de la beş „5“ cu sufixul -lik şi însemna în turcă monedă de argint de 5 parale. Sufixul apare şi în alte cuvinte care au la bază numerale (vezi mai jos ichilic, irmilic, onluc, iuzluc). La moldoveni şi la greci se folosea sinonimul perşlar. Atestat sub forma de plural beşlici la 1818, cuvântul apare şi în poezia populară. Există şi în unele limbi balcanice (bulgară, sârbă) şi în aromână. În urma confuziei cu beşliu „soldat turc de cavalerie folosit la menţinerea ordinii publice (corpul de frontieră sau jandarmerie)“, s-a ajuns la pluralul beşlii în loc de beşlici.
