18 ianuarie 1654. În biserica pravoslavnică din Pereiaslav, în prezenţa unui sobor de preoţi, a nobilimii locale şi a membrilor Consiliului (Rada) cazacilor zaporojeni, în frunte cu hatmanul Bogdan Hmelniţki, era în plină desfăşurare ceremonia proclamării alianţei căzăcimii zaporojene cu ţarul Moscovei, Aleksei I. După ce Bogdan Hmelniţki a depus jurământul de credinţă, a urmat un moment de derută. Înaltul trimis al ţarului, Vasilii Buturlin, a constatat că a pierdut mesajul scris cu care venise din partea suveranului său. A încropit la repezeală câteva fraze, punctând mărinimia ţarului de a acorda protecţia cerută, dar refuzând să rostească, în numele ţarului, un jurământ de credinţă faţă de supuşi, aşa cum era obiceiul vremurilor, în cazul încheierii unor tratate de alianţă. Primul impuls al hatmanului Hmelniţki a fost să părăsească ceremonia, dar s-a calmat repede, după ce Buturlin a declarat recunoaşterea oficială a hatmanatului căzăcesc şi i-a înmânat hatmanului însemnele puterii.
Abia peste trei luni, după prelungite şi complicate negocieri la Moscova, a fost semnat un tratat care, în viziunea lui Hmelniţki, se dorea a fi doar o uniune militară, în timp ce Moscova vedea în document nu numai o uniune între o putere suzerană şi un vasal, ci începutul încorporării complete a pământurilor fostei Rusii Kievene în Ţaratul Rusiei, care se considera succesorul legitim al statului slav dispărut, cu misiunea istorică de a reunifica toate teritoriile acestuia. Şi, în plus, ţaratul Moscovei se pretindea a fi, de la căderea Contantinopolului, „a treia Romă“, unic apărător al ortodoxiei în această parte a Europei. După 1654, teritoriul căzăcesc de pe malul stâng al Niprului a fost denumit Malorusia (Mica Rusie), iar titlul oficial al ţarilor ruşi a fost cel de „Ţar al Întregii Rusii, Mare, Mică şi Albă“. Iar în secolul al XVIII-lea a fost înfiinţată chiar gubernia Malorusia, denumirea de Ucraina începând a fi uzitată doar în secolul al XX-lea.
