Că Grigore Niculescu-Buzeşti nu putea da publicităţii în decembrie 1944 tot ce ştia, tot ce se întreprinsese pentru realizarea actului de la 23 august 1944 era de la sine înţeles. Aşa cum am scris în numărul trecut, atunci trăiau toţi cei care avuseseră un loc central sau participaseră până la un moment dat sau de la un moment dat, într-o măsură mai mare sau mai mică, la izbânda acţiunii. Să nu uităm conexiunile străine, mă gândesc la cancelariile occidentale, la implicarea serviciilor secrete din alte ţări. Grigore Niculescu-Buzeşti nu ar fi putut invoca atunci acţiunea acestora şi nici nu s-ar fi putut dezice de cele două întâlniri cu reprezentanţii Partidului Comunist, chiar dacă nu el avusese iniţiativa, ci regele Mihai I.
● Pătrăşcanu nu vrea să fie un simplu figurant ● Pamfil Şeicaru îl acuză pe Niculescu-Buzeşti de legături cu omul sovieticilor ● Generalul Sănătescu, nemulţumit că n-a fost pomenit ● Cristescu informează pe Antonescu şi Killinger despre pregătirile conspiratorilor… selectiv ● Silviu Brucan neagă rolul regelui Mihai ● Atac şi la Iuliu Maniu
Aşa cum am văzut, despre cea de a doua întâlnire unde a participat şi inginerul Ceauşu (Emil Bodnăraş) a informat chiar de a doua zi conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc, de a cărui încredere se bucura. Ca, de altfel, a întregii opoziţii democratice. Dovadă stă numirea lui ca ministru de Externe în noaptea de 23 august 1944, într-un guvern de militari.
