În 1989-1990 problema germană ocupa un loc central în ansamblul politicii externe a U.R.S.S. Era o preocupare extrem de presantă şi pentru liderii celorlalte mari puteri şi de prim plan pentru viaţa internaţională. În epoca perestroikăi, relaţiile dintre U.R.S.S. şi R.F.G. aveau un caracter ambiguu, deşi, încet-încet, între cele două ţări se stabilise un dialog intens. Un moment de răscruce l-a reprezentat vizita din iunie 1989 în R.F.G. a liderului sovietic Mihail Gorbaciov. În condiţiile unei „pauze“ în relaţiile cu administraţia americană a lui George Bush, Gorbaciov încerca să facă din Bonn un partener privilegiat al Moscovei. Declaraţia comună semnată la încheierea acestei vizite definea contururile unei noi Europe, ca şi rolul celor două ţări în construirea acesteia.
Situaţia a devenit explozivă când în Germania de Est a izbucnit criza socială şi politică. Sosit la Berlin, în octombrie 1989, cu ocazia aniversării a 40 de ani ai R.D.G., Gorbaciov a subliniat importanţa acestei ţări în comunitatea socialistă, în Europa şi în lume, insistând, pe finalul discursului său: „Cel care rămâne în urmă este pedepsit de viaţă“. „Atunci, în vara lui 1989, scria diplomatul sovietic Iuli Kviţinski, s-a frânt sau a fost tăiat nervul vital al R.D.G. În tot cazul, după vizită [a lui Gorbaciov în R.F.G], Bonnul a ajuns la concluzia că putea accentua presiunea asupra regimului Honecker, care nu făcea un secret din refuzul politicii perestroikăi şi al reformelor interne promovate de Gorbaciov“. La 18 octombrie, Honecker a fost constrâns să demisioneze din toate funcţiile pe care le ocupa, dar succesorii săi nu au fost capabili să controleze situaţia, care se destabiliza rapid.
(…)
Acest articol a apărut în numărul din februarie 2013 (551). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.
