Despre regele Ferdinand (1914-1927) se spune că avea oroare de fastul, pompa şi protocolul impuse de diferitele ceremonii. Nu se simţea bine decât în tovărăşia cărţilor şi a florilor, mai ales a acestora din urmă. Era mai mult decât un bun cunoscător, era un botanist erudit. Iubea florile, nu numai cu curiozitatea omului de ştiinţă, ci şi cu duioşia firilor sensibile.
Cunoscut ca un om mai degrabă timid, regele trebuie să se fi simţit în elementul său în natură. „Regele Ferdinand avea o fire sfioasă; nu-i plăcea să se impună şi arăta o oarecare încetineală când trebuia să ia o hotărâre […] Din pricină că fusese prea îndelung subjugat şi apăsat [de personalitatea puternică a regelui Carol I – n.n.], regele Ferdinand avea nevoie adesea sa fie înviorat şi întărit“, scrie regina Maria în Povestea vieţii mele, caracterizându-l drept un „om care arareori se lăsa pătruns de bucuria vieţii“.
Dragostea pentru botanică avea să-i aducă multă încântare suveranului, iar studierea minuţioasă a speciilor de plante şi a comportamentului animalelor sălbatice l-a apropiat de Grigore Antipa şi de alţi specialişti botanişti şi biologi români. Era printre puţinii pasionaţi care cunoştea, fără greşeală, fiecare denumire latinească a plantelor.
