Este bine că, la 147 de ani de la fondarea Academiei Române, vorbim despre identitatea sau, cum zice Dimitre Cantemir – primul român cu adevărat european –, despre „feldeinţa“ românească. O temă actuală, o temă europeană, o temă imperioasă în epoca globalismului şi a dominaţiei internetului… O discută, de altfel, toţi: la Nord şi la Sud, în Occidentul bogat şi postmodern şi în Orientul mai mult sau mai puţin bogat, mai mult sau deloc postmodern… Şi o discută altfel decât în trecut, căci noţiunea de identitate a depăşit, în limbajul tradiţional al antropologilor culturali, sfera „psihologiei“ specifice şi a „mintalităţilor“ – cum zicea, în 1907, Dumitru Drăghicescu, un român care a publicat un studiu (Psihologia poporului român), ce se citeşte, am observat, şi azi.
Noţiunea de identitate tinde să înlocuiască noţiunea de naţiune şi a defini, în zilele noastre, identitatea culturală a unei naţiuni înseamnă, automat, a introduce în ecuaţie concepte noi, cum ar fi: „pluralitatea identitară“, „l’identité de soi“ (identitatea sinelui), („ego identity“ – identitatea eului), „drepturile minorităţilor“, „psihologia morală“, „multiculturalitatea“ şi „multiculturalismul“, „semantica istorică“ etc. Reproduc aceste noţiuni dintr-o carte recent apărută (Les embarras de l’identité – Inconforturile identităţii – de Vincent Descombres, Gallimard, 2013) şi din alta, deja celebră: (Présent, nation, mémoire de Pierre Nora, Gallimard, 2011). Amintesc de ele pentru că vechiul tip de discurs (numit şi discursul despre specificul naţional), acela în care sunt puse pe două coloane virtuţile (calităţile) şi insuficienţele, inerţiile spiritului unui popor, este abandonat.
